Corabia, amvon al propovăduirii Cuvântului

Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11

În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

Pericopa evanghelică de azi pune în atenția noastră faptul că toată strădania omenească este sortită eșecului fără ajutorul lui Dumnezeu. Înțelesul duhovnicesc al acestei pericope evanghelice
este sprijinit pe textul din Psalm 126, 1: „Dacă n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc”. Pe de altă parte, Evanghelia acestei duminici este o pildă minunată de ascultare smerită de voia și rânduiala lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos se afla, îmbulzit de mulțimi, lângă marea Ghenizaretului (cf. Matei 13, 1; Marcu 4,1), pe care Sfântul Evanghelist Luca o numește „lac” din pricina micii ei întinderi. Domnul Hristos, găsind două corăbii oprite lângă țărm, din care ieșeau pescarii spălându-și mrejele lor, urcă într-una dintre ele, care era a lui Simon, rugându-l să o depărteze puțin de la uscat și, stând în ea, învăța de aici poporul. Unii exegeți nou-testamentari arată că barca așezată într-un loc apropiat de țărm ia forma amvonului, iar țărmul forma perfectă a unui amfiteatru, în care mulțimea sta ascultând, putând auzi foarte bine mesajul transmis din interiorul bărcii. Așadar, Hristos Domnul se folosește de această oportunitate, transformând corabia în amvonul propovăduirii Evangheliei Sale în mijlocul mulțimii adunate să-L asculte. Bisericile creștine, construite la începuturi în formă de corabie, simbolizează amvonul din care se aude răsunând până la țărmuri cuvântul „cu putere multă” al lui Hristos Dumnezeu, propovăduit de sfin­țiții slujitori ai ei. În această de­scriere biblică avem de fapt ima­ginea perfectă a Bisericii ca amvon al propovăduirii cuvântului Domnului și al credincioșilor care formează „trupul tainic al Domnului”, chip al mulțimii care sta pe țărmul mării Ghenizaretului, ascultând și îmbogățindu-se din cuvântul Mântuitorului Hristos. Biserica este, așadar, pe lângă locul în care se sfințește viața noastră prin harul Duhului Sfânt, împărtășit credincioșilor prin intermediul rânduielilor liturgice și spațiu al catehizării, al citirii și explicării Cuvântului lui Dumnezeu, spre mântuirea mulțimii credincioșilor.

„Mână la adânc!”

Mântuitorul Hristos, încheindu-și predica sa din corabie, îi poruncește lui Simon, care era proprietarul ei: „Mână la adânc și lăsați în jos mrejele voastre”. Sintagma aceasta „Mână la adânc” are o adâncă semnificație mistico-simbolică, pentru că în viața duhovnicească noi nu putem rămâne doar la nivelul cojilor sau al înțelesurilor superficiale, de suprafață ale cuvântului Sfintei Scripturi, ci trebuie în perma­nență să ne adâncim în înțelesul lor duhovnicesc, coroborând lectura cuvântului lui Hristos din Evanghelie cu lecturile duhov­nicești din scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, ca exegeză autorizată a Bisericii la cuvântul dumnezeiesc al Bibliei. Pe de altă parte, lectura și cu­noașterea Scripturii nu sunt suficiente pentru lucrarea mântuirii noastre, ci trebuie experiate în faptele iubirii milostive, pentru că, potrivit cuvântului Mântuitorului Hristos, „nu cel ce zice... ci cel ce face voia Tatălui Meu va intra în Împărăția cerurilor” (Matei 7, 21). Așadar, „Mână la adânc” este cuvântul Domnului, adresat fiecăruia dintre noi, ca îndemn la aprofundarea tainei credinței în inima noastră, pentru ca aceasta să rodească în chip însutit și înmiit, în faptele iubirii creștine.

Trudă, ascultare și credință

Ascultând cuvântul imperativ al Domnului Hristos, Simon pescarul mărturisește că „toată noaptea ne-am trudit și nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. Pe de o parte, Simon mărturisește Domnului că truda lor ca pescari, vreme de o noapte întreagă a fost zadarnică, dar pe de altă parte, crede în cuvântul Domnului și nu pune la îndoială atotputernicia Acestuia, fapt pentru care, la porunca Sa, aruncă mrejele în larg. Lucrul acesta vădește, pe de o parte, neputința și slăbiciunea firii umane singure, fără ajutor de sus, și în același timp credința că „toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 23). Din această mărturisire a lui Simon înțelegem de asemenea că suntem limitați și neputincioși atunci când suntem singuri în strădaniile noastre pământești, dar că prindem putere și aflăm rod însutit și înmiit al muncii noastre atunci când sprijinim osteneala noastră pe credința și nădejdea în ajutorul nemijlocit și neîntârziat al lui Dumnezeu în orice lucrare pe care noi o împlinim. Se vădește prin aceasta ceea ce afirmă Sfântul Apostol Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), pentru că „toate le port în Hristos Care mă întărește” (Filipeni 4, 13). Ceea ce Simon a crezut și a mărturisit s-a și împlinit, pentru că, „făcând aceasta, au prins mulțime mare de pește, că li se rupeau mrejele”. Acesta este de fapt răspunsul lui Dumnezeu la încrederea noastră în harul și ajutorul Său, pentru că după aceeași mărturisire a Sfântului Apostol Pavel: „Ce ai pe care să nu-l fi primit, iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit” (I Corinteni 4, 7). Așadar, nimic nu se poate realiza prin noi înșine, ci doar prin ajutorul lui Dumnezeu. Din partea noastră trebuie osteneală, dar toate se împlinesc și se desăvârșeșc numai prin harul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, săvârșirea acestei minuni este și rodul ascultării pescarului Simon, care nu pune la îndoială cuvântul Domnului, ci îl primește cu smerenie și îl ascultă, iar „Dumnezeu răsplă­tește mai mult ascultarea decât truda”. În cazul lui Simon, „ascultarea i-a fost răsplătită din plin prin mila lui Hristos și prin ascultarea peștilor, care intră în mreaja sa”, pentru că „tot binele pe care și-l poate dori inima omenească se prinde în plasa de aur a evanghelicei ascultări”, după cum arată Sfântul Nicolae Velimirovici.

Mărturisire smerită

Văzând minunea aceasta, Simon pescarul este copleșit, știindu-și propriile păcate și limite. De aceea exclamă: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Această mărturisire nu are în vedere alungarea lui Hristos din casa sufletului său, ci mărturisirea smerită a propriei neputințe și nevrednicii. Simon mărturisește faptul că el crede că autorul acestei minuni este Dumnezeu și de aceea Îl numește pe Hristos `Doamne”, iar pe de altă parte își recunoaște propria nevrednicie, pentru a putea sta în fața Dumnezeului-Întrupat pentru mântuirea omului. Mărturisirea pescarului Simon este similară cu cea a sutașului din Evanghelie, care atunci când Hristos își anunță intenția de a intra în casa sa pentru a-i vindeca slujitorul bolnav, își recunoaşte propria nevrednicie: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele, ci zi numai un cuvânt și se va tămădui slujitorul meu” (Matei 8, 8). Preotul la Liturghie mărturisește propria sa nevrednicie în fața unei atât de mari și cerești Taine. Este fundamental să avem conștiința că nu suntem niciodată vrednici, ci întotdeauna învredniciți prin harul lui Dumnezeu.

Chemarea Domnului și răspunsul afirmativ al omului la această chemare

Domnul, văzând inima smerită și ascultătoare a lui Simon, îi făgăduiește acestuia: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni”. Iar Simon și tovarășii săi, Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, „au lăsat toate și au mers după El”. Pescarul Simon va deveni Apostolul Petru, verhovnicul Apostolilor, iar ceilalți doi, Iacov și Ioan, vor fi și ei parte a cetei celor 12 Apostoli.

Chemarea și făgăduința adresate celor trei pescari de pește reprezintă și chemarea pe care Domnul ne-o adresează fiecăruia dintre noi, pentru că în Biserica Sa nu doar sfinții slujitori sunt „pescari de oameni”, ci fiecare creștin în parte în virtutea preoției universale este chemat să devină „lumină lumii”, binevestind taina Evangheliei lui Hristos în mijlocul lumii, chemându-i astfel pe semeni să devină parte a „turmei celei cuvântătoare a lui Hristos”, Dumnezeul nostru. Responsabilitatea noastră rezidă în a nu rata această chemare sublimă la slujirea și propovăduirea lui Hristos tuturor.