Ne mântuim când renunțăm la planurile noastre pentru a primi planul lui Dumnezeu

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) Marcu 8, 34-3; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Prin Duminica aceasta închidem, într-un fel, prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci. Nu pentru a ne despărți de ea, ci pentru a o reașeza acolo unde îi este locul firesc: în centrul vieții noastre, ca lumină care ne arată calea, nu ca povară care ne apasă umerii. Iar Evanghelia de astăzi ne dă tocmai cheia pentru a înțelege ce înseamnă, cu adevărat, să porți crucea lui Hristos.

Esența Evangheliei de astăzi poate fi rezumată în trei îndemnuri pe care Mântuitorul le rostește într-o singură suflare: să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. O poruncă întreită, dar și una singură, pentru că fiecare treaptă o pregătește pe următoarea. Nu poți lua crucea dacă nu te-ai lepădat mai întâi de tine însuți, și nu poți urma cu adevărat pe Hristos dacă nu ai luat crucea.

O chemare universală ce nu ţine cont de timp și de loc

Să băgăm de seamă și la un cuvânt mic, dar plin de însemnătate: „oricine”. Nu este o chemare rezervată unora aleși, unor eroi ai duhului sau unor vremuri de aur ale credinței. Este o chemare universală ce nu ţine cont de timp și de loc. În orice epocă, în orice societate, în orice context, de ieri, de azi, de mâine, cuvântul lui Hristos rămâne același și se adresează fiecăruia dintre noi, aici, acum.

La prima vedere, este o poruncă aspră, grea. Și, într-adevăr, o urmare radicală a lui Hristos este un lucru extrem de serios, care ne angajează responsabilitatea pentru veșnicie. Dar nu trebuie să înțelegem această chemare ca venind din partea Cuiva care ar vrea să suferim, ca și cum ne-ar fi cerut renun­țarea la noi înșine de dragul unei asprimi impersonale, a unei autorități de sus care ne privește cu severitate și ne pretinde o pierdere adevărată a propriei ființe.

Nu putem citi acest cuvânt decât în lumina privirii atotiubitoare a lui Dumnezeu. Iar pentru a înțelege acest lucru mai bine, trebuie să privim contextul în care este rostit. Acest cuvânt vine imediat după marea mărturisire a lui Petru, făcută prin descoperire de la Tatăl: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!”. Este clipa de vârf a credinței apostolului. Și totuși, aproape în aceeași clipă, Hristos vestește ucenicilor Patima Sa apropiată, iar Petru, cel care tocmai Îl mărturisise ca Fiu al lui Dumnezeu, începe să-L corecteze pe Hristos. Nu-și dă seama că se contrazice pe sine: tocmai el spusese că Domnul Iisus este Mesia, este Hristosul, Fiul Tatălui, și acum vrea să-I dea lecții, spunându-I, în fond: Urmează-mă tu pe mine, eu știu mai bine cum ar trebui să fie. Nu aceasta este rânduiala firească a lucrurilor, de aceea Hristos îi răspunde cu asprimea dragostei: „Mergi îna­poia Mea, satano!”. Omul Îl urmează pe Dumnezeu, nu invers.

Câteodată ne aflăm și noi în aceeași zonă a lui Petru. Când încercăm să ne impunem, să refuzăm planul lui Dumnezeu pentru viața noastră, când Îi „explicăm” lui Dumnezeu în rugăciune de ce ar trebui să se întâmple un anumit lucru așa cum credem noi de cuviință, uităm cu Cine vorbim și vrem să impunem o perspectivă finită, mărginită, în locul privirii atoatevăzătoare a Celui care ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine.

Dumnezeu ne oferă adesea o altă perspectivă

Dumnezeu ne oferă adesea o altă perspectivă, izvorâtă din înălțimea slavei Sale, care vede întregul, nu doar o clipă, un fragment, un episod din viața noastră, ci tot firul ei, de la început până la sfârșit, așa cum numai Creatorul poate să-l vadă. A-ți lua crucea și a-I urma lui Hristos înseamnă tocmai acest lucru: să încredințăm, așa cum spunem în Sfânta Liturghie, „toată viața și nădejdea noastră” lui Hristos Dumnezeu și să avem curajul de a primi cu smerenie și cu credință tot ce vine de la El, fie o vocație a vieții, precum preoția, fie o cruce pe care nu am ales-o și care nu ne poartă neapărat spre confortul pe care ni-l dorim, dar care ne va purta spre o pace și o împlinire din care nu putem gusta în alt mod decât urmând lui Dumnezeu.

Din pricina neputințelor noastre sau, pur și simplu, a firii omenești, renunțarea la propriile planuri este adesea dureroasă și „doare ca moartea”. Nu întâmplător, în vremea Mântuitorului, a-ți lua crucea însemna, în chip cât se poate de concret, a porni spre locul de execuție, după ce fuseseși deja condamnat la moarte. De aici prind sens deplin cuvintele Domnului: „Cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui”. Într-adevăr, de multe ori, din pricina atașamentului nostru față de confort sau față de păcat, a pune planul lui Dumnezeu îna­intea planului nostru omenesc se resimte precum „durerile morții”. Același lucru se verifică și în felul în care primim evenimentele dureroase ale vieții, care ni se par, la fel, ca o moarte mică.

Nu putem să nu amintim și de tentația de a rămâne blocați în decizii greșite ale trecutului nostru pe care le regretăm. Mulți oameni trăiesc un adevărat iad pe pământ din această cauză. Nu mai reușim să mai trăim în prezent și să ne deschidem planului lui Dumnezeu. Este ca și cum trecutul ar fi un permanent prezent, care nu mai devine odată trecut. La fel când simțim că dacă trecem peste un necaz, ­precum pierderea cuiva drag, sau dacă iertăm pe cineva care ne-a greșit mult renunțăm la noi și „murim”. Să ne eliberăm, să avem curaj să murim pentru planurile trecute când nu l-am urmat pe Dumnezeu ca să primim o altă viață.

Iar Evanghelia aceasta ne spune, în fond, că trebuie să murim vieții cu „v” mic pentru a primi Viața cu „V” mare. Merită să renunțăm la planurile noastre pentru a primi planul lui Dumnezeu, care izvorăște din atotștiința Sa. Este nevoie de curajul de a lăsa deoparte proiecte care par bune astăzi, dar care, peste ani, își vor arăta uneori colții și limitele, pe când planul lui Dumnezeu se dovedește mereu, la capătul drumului, calea cea dreaptă. În puține cuvinte putem spune că, privind așa lucrurile, luarea crucii şi „moartea” pentru planurile egoiste apar ca sacrificii necesare pentru o fericire mai mare și porunca lui Dumnezeu nu mai pare ceva aspru, ci o cale de viață desă­vârșită.

Se cuvine să amintim aici o poveste din înțelepciunea populară a Orientului, care ne ajută să înțelegem mai limpede acest lucru. Un om avea un fiu și un cal cu care își câștigau amândoi traiul. Într-o zi, calul a fugit. Vecinii au venit să-l compătimească: „Vai, ce necaz!”. Omul le-a răspuns doar atât: „Poate că da, poate că nu, Dumnezeu știe”. După câteva zile, calul s-a întors, aducând cu el o herghelie întreagă de cai sălbatici, care au rămas în gospodăria familiei. Vecinii au venit din nou: „Vai, ce noroc, ce bucurie!”. Omul, la fel de liniștit: „Poate că da, poate că nu, Dumnezeu știe”. Nu mult după aceea, unul dintre caii sălbatici l-a lovit pe fiul lui, care a rămas șchiop. Vecinii, iarăși: „Vai, ce necaz!”. Iar omul: „Poate că da, poate că nu, Dumnezeu știe”. După un an, a izbucnit un război și toți tinerii satului au fost luați la oaste, în afară de fiul rămas șchiop. Vecinii au spus atunci: „Vai, ce noroc!”. Și povestea ar putea continua la nesfârșit.

Dumnezeu ne oferă o privire care cuprinde întregul

Ideea este limpede: vecinii pot fi chiar gândurile noastre sau oamenii din jur care judecă lucrurile după o privire finită, limitată la o singură clipă din marele fir al vieții. Dumnezeu ne oferă altceva: o privire care cuprinde întregul, o iubire care nu se lasă tulburată de aparența de bine sau de rău a unei clipe. Dumnezeu chiar ne oferă o Viață cu „V” mare care ne poate aduce o împlinire pe care nici un context uman nu o poate oferi. Niciodată nu vom găsi pace când mergem împotriva planurilor lui Dumnezeu. Ne aducem aminte de cuvintele Fericitului Augustin: „Neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”, cuvinte care pot constitui o cheie de înțelegere a cuvintelor Mântuitorului: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”.

Așadar, „a muri voii noastre” și a-L urma pe Hristos, luân­du-ne crucea, înseamnă curajul de a pune planurile noastre pe locul al doilea și de a merge, cu smerenie, în urma lui Dumnezeu, nu înaintea Lui. El în față, noi în spatele Lui, urmându-I pașii, nu invers.

Din acest punct de vedere, Evanghelia de astăzi este un rezumat al întregii vieți creștine: mărturisirea lui Iisus Hristos ca Mesia și Fiu al Tatălui, urmată de asumarea deplină a acestei mărturisiri prin primirea voii Lui în viața noastră de fiecare zi. Să avem, așadar, curajul lui „poate că da, poate că nu, Dumnezeu știe”, curajul smereniei care se încredințează pe sine, întru totul, iubirii Celui ce vede și cunoaște tot ceea ce nouă ne rămâne ascuns.