Iubirea vrăjmaşilor în fapte minunate de la sfinţii nou-canonizaţi

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor) Luca 6, 31-36

„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă ­iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să ­primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.”

Evanghelia Duminicii a 19-a după Rusalii ne aduce aminte în fiecare an despre o exigență înaltă și greu de împlinit a trăirii creștine: iubirea vrăjmașilor. Pentru logica omenească e un lucru imposibil și poate inutil, însă nu și pentru Bunul Părinte ceresc, care ne-a împăcat cu El prin moartea Fiului Său, chiar atunci pe când eram vrăjmași cu El (Romani 5, 10). Pentru că este greu să exprimi câteva gânduri la așa o temă adâncă, voi înfățișa câte ceva din cuvintele și faptele sfinților părinți mărturisitori români din secolul al 20-lea.

Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim a avut de-a face uneori cu oameni potrivnici, cu toate că el avea un comportament nobil. Când era în închisoare, se ruga pentru gardieni, ajungând să-i compătimească și chiar să îi iubească, deoarece a înțeles să își asume suferința ca un fel de canon pentru păcatele sale. Peste ani, chiar unul din torțio­narii săi l-a vizitat la chilie, cuviosul primindu-l cu bucurie multă. În ultimii ani ai vieții, părintele a avut chiar în preajma sa potrivnici, care îi făceau tot felul de șicane și cu vorba, și cu fapta. El însă niciodată nu i-a reclamat la autoritățile bisericești, ci s-a purtat în continuare cu bunăvoință și dărnicie. De la dânsul se păstrează și cuvântul acesta: „Când suntem jigniți să nu ne supărăm, ci să o luăm ca pe un medicament pentru smerenie și nu ne vom tulbura”.

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae spunea că iubirea vrăjmașilor înseamnă răbdare și chiar o anumită jertfă sau sufe­rință. El arăta că schimbarea unui vrăjmaș în bine se face în mult timp, și nu prin constrângere, ci prin răbdare și rugăciune multă. Părintele profesor a răbdat multe în viață, încă de pe când era dascăl la Sibiu și mai ales apoi, în închisoare. Chiar și după aceea a suferit multe neplăceri de la unii colegi. Dar așa a ajuns ca îndeosebi în ultima parte a vieții să răspândească multă lumină prin chipul său cucernic, dar și prin cuvânt și scris. Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu avea această vorbă: „Niciodată nu veți avea pace și liniște sufletească, dacă nu veți iubi și ierta ca Hristos”. În în­chisoare, el nu predica prin cuvinte multe, ci prin viața lui interioară însoțită de tăcere și ­rugăciune. Astfel, a întărit în credință pe mulți dintre frații săi. Chiar dacă a construit o biserică mare în București, el a acceptat cu smerenie ca după perioada de închisoare să slujească în una dintre cele mai sărace biserici din Capitală, pe care a transformat-o într-o adevărată catedrală a trăirii creștine.

„Doamne, iartă-i vorbele și mie faptele!”

Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop arăta adeseori că trebuie să avem această preocupare pentru iubirea vrăj­mașilor, deoarece e o poruncă și nu o simplă recomandare. Cuviosul învăța ca, atunci când cineva ne rănește prin cuvinte sau comportament, să spunem în rugăciune: „Doamne, iartă-i vorbele și mie faptele!”. Avea și acest îndemn: „Nu transforma răul pe care îl vezi în motiv pentru care tu însuți să devii rău”. El spunea în general că împotriva răului trebuie luptat, însă față de omul care face răul trebuie arătată milă și rugăciune, iar față de propria noastră inimă trebuie a ne sili să o păzim de ură și răzbunare.

Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu și-a arătat dragostea față de vrăjmași și față de semeni mai ales în închisoare. Ori de câte ori primea un pachet de haine îl oferea de îndată deținutului care era mai bolnav, iar el rămânea în zeghea lui ruptă. La fel se lipsea adeseori și de hrană, pentru că o dădea celor mai suferinzi dintre deținuți. Mai mult, pe unii istoviți de torturi îi ajuta lucrând în locul lor, ca să nu fie și mai aspru pedepsiți. Darul smereniei pe care îl avea l-a ajutat nu doar să reziste în închisoare, ci și să se roage pentru torționarii săi. Chiar troparul său arată că „prin dragostea față de toți, ai vădit iubirea din inimă către Hristos”.

Dacă ai ținere de minte a răului, nu te poți ruga cum trebuie

Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria se raporta la oamenii potrivnici ignorând răutatea lor. El amintea adesea că dacă ai ținere de minte a răului, nu te poți ruga cum trebuie. De aceea, el ierta și iubea „din oficiu”, fără să aștepte vreun gest din partea celuilalt. Asemenea Sfântului Sofian, și Sfântul Paisie spunea că vrăj­mașul e un fel de dascăl sau doctor al sufletului, deoarece prin el descoperi câtă mânie, mândrie, iubire de sine sau dorință de răzbunare există în tine. Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria a arătat de multe ori iertare și dragoste pentru vrăjmași. Cu toate că apăra cu multă tărie Biserica și dreapta credința, el știa să îi primească cu dragoste în umila sa chilie pe mulți potrivnici, de la ofițeri de Securitate până la cei din alte credințe. Pe toți îi învăța prin pildele sale folositoare de suflet și, astfel, dragostea sa de vrăjmași îi îndupleca pe mulți spre apropierea de Domnul.

Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț a fost un chip al milosteniei și dragostei față de semeni, inclusiv față de cei potrivnici. De multe ori a avut de-a face cu oameni dificili care s-au împotrivit în multe rânduri lucrării sale monahale și misionare. El însă a mers mai departe, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus. Acatistul său îi arată chipul plin de milostivire, numindu-l „risipire a răutății și dragoste de Dumnezeu și de aproapele”. El avea și darul împăciuirii, drept pentru care mulți îl chemau să îi ajute în momentele de cumpănă din familie. Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus a învățat iubirea pentru toți mai întâi de la mama sa, pe care și-o amintea ca „floare a bunătății și icoană a dragostei iertătoare”. Apoi, el însuși s-a făcut chip al dragostei dumnezeiești, învățând că „din toate ale noastre trebuie să se arate că Hristos este între noi și în noi”. El era mereu aplecat spre nevoile oamenilor și „un om de care s-au bucurat oamenii”. Lipsa de răutate devenise pentru el o obișnuință, ca un fel de fire proprie, așa încât nici când voia să se supere nu putea să se supere prea tare.

Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj a trecut la Domnul în temnița de la Aiud, după o măreață lucrare pastorală și misionară. Dragostea sa față de vrăjmași s-a arătat mai ales prin felul în care a mărturisit credința în fața torționarilor săi, făcându-le astfel un mare bine, deoarece le-a arătat o pildă de credință puternică chiar în fața morții: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să și-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13). El a ajutat și pe cei de alt neam și de altă credință, salvând cu riscuri mari de la moarte trei tineri evrei.

Și vrăjmașul este un om purtător al chipului divin

Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana ne oferă una dintre cele mai puternice pilde de iubire a vrăjmașilor. El a fost chinuit în temniță, inclusiv de un tânăr deținut care era necredincios. După o vreme, amândoi s-au îmbolnăvit grav și au ajuns în închisoarea de la Târgu Ocna. Când tânărul, aflat pe moarte, a început să se pocăiască, Sfântul Gherasim nu s-a gândit la răul pe care acesta i-l făcuse. Deși era el însuși atât de bolnav încât nu se mai putea ridica singur, a mers la patul lui, sprijinit de doi deținuți. L-a mângâiat, i-a primit spovedania și l-a împărtășit, adeverindu-i că se va găsi și pentru el un loc în cer. El a arătat astfel că și vrăjmașul este un om purtător al chipului divin și are aceleași nevoi sufletești, inclusiv nevoie de iertare și dragoste, de care toți avem trebuință. Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici și-a lucrat virtutea dragostei față de vrăjmași începând cu dragostea față de toți oamenii. Ca stareț al Mănăstirii Lainici, a ajutat la organizarea unui spital pentru muncitorii de pe Defileul Jiului. Totuși, s-a întâlnit cu vrăjmășia celor care au vrut să-i ocupe în mod abuziv mănăstirea, pătimind de la aceștia umilințe și bătăi cumplite. Chiar și așa, după cum spune Acatistul său, el „se ruga pentru prigonitori în inima sa”. Și „suferind răul, s-a întărit mai mult în bine”, ajungând astfel o „icoană a iubirii dumnezeiești”.

Chiar dacă acești sfințiți martiri și mărturisitori au ajuns la măsura dragostei dumnezeiești, nici lor nu le-a fost ușor. De aceea ei îi înțeleg și se roagă pentru cei ale căror inimi sunt împresurate de spinii urii și ai altor păcate, ca Harul Preasfântului Duh să se coboare peste toți, pentru a viețui în dragoste și unire.