Bucuriile suferinței, bucuriile mărturisirii

În ultimii ani, un gând mi-a revenit cu insistență: mărturiile ­pe care ni le-au lăsat moștenire eroii, mucenicii, mărturisitorii din secolul XX pot fi citite și dintr-un unghi practic. Vom căpăta astfel răspuns la întrebarea: Cum au rezistat ei în acele cumplite încercări? Vom învăța cum să rezistăm noi și copiii noștri în complicatele provocări ale prezentului. Privind din această perspectivă biografia părintelui mărturisitor Dimitrie Bejan, voi readuce în prezent principalele ei momente. Vom înțelege care i-au fost valorile pe care le-a întrupat și care l-au ajutat să străbată, cu fruntea sus, prin vifornița cea mare. Care pe mulți i-a spulberat, fie fizic, aruncându-i în țărână, fie moral, schimonosindu-le chipul de ființe umane.

Rădăcinile de răzeș, edu­cația creștină primită în familie au fost primele determinații ale ființei sale excepționale. A văzut lumina zilei în satul Hârlău, la 26 octombrie 1909. Primește la botez numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, ivindu-se pe lume chiar de praznicul său. Poate nu întâmplător: și părintele Dimitrie va îndura chinuri mucenicești pentru cre­dința sa neabătută în Hristos. Înrădăcinarea în neam și în acest pământ strămoșesc o va mărturisi în cuvinte memorabile: „Eu cred că oricine mă întreabă pe mine lucrul ăsta, eu tot așa spun: stau aici de 2.000 de ani! Sau poate mai de mult! Am această con­știință că aparțin acestui loc și acestui neam. Aici i-am prins pe strămoșul meu, pe bunicul meu și pe tata!”.

Părinții, țărani simpli, i-au transmis credința și dragostea pentru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Povestea părintele: „Mama era o femeie căreia îi «sfârâia» gâtul când spunea Tatăl nostru. Noi, copiii, ne așezam în genunchi în jurul ei și spuneam și noi rugăciunea! Ridica mâinile în sus, punea mâinile pe capetele a doi copii și spunea ce avea de spus lui Dumnezeu. În afară de rugăciunile obișnuite spunea: «Doamne, băiatul ăsta al meu este cam bolnav. Ai grijă de el! Ăstalalt este cam obraznic! Doamne, ce mă fac cu el?» Spunea așa, ca și cum ar fi stat de vorbă cu un bunic, cu cineva! Eu sunt sigur că Dumnezeu o asculta și-i răspundea! Tata era și el foarte credincios. Ah, ce om era! «Doamne, mi s-a îmbolnăvit vaca sau boul sau oile. Dar am șase copii. Trebuie să-i hrănesc, să-i îmbrac!» A doua zi vaca dădea lapte cum trebuia. Amândoi odată se rugau părinții mei. Se așezau în genunchi și se ridicau cu totul spre icoane! Țărani! Tata era considerat aici, la Hârlău, prost, de cinstit ce era! A fost un creștin bun. Dar mama se ruga mai frumos! Mamele creștine! Mamele ajung în Rai crescând copii buni! Ce mare rol au mamele! Însă acum s-a luat moda asta cu un copil, doi”.

Dimitrie alege cartea

La 11 ani, tatăl său îl pune să aleagă: ce vrea, cartea sau sapa? Micul Dimitrie alege cartea. Și va fi, mai întâi, un elev seminarist studios, apoi un student eminent, care va primi și bursă din partea statului român, suficientă să o împartă cu familia sa săracă. Dragostea de carte este o altă trăsătură specifică personalității părintelui Dimitrie. Va urma, în paralel, între 1931-1935 și 1931-1936, două facultăți: Facultatea de Istorie și pe cea de Teologie. Va beneficia de întâlnirea cu corifeii culturii române moderne. La Teologie îl va avea ca profesor pe Nichifor Crainic, pe care îl va reîntâlni în temnița Aiudului, împărțind aceeași celulă vreme de  şase luni. La Istorie, pe Nicolae Iorga, de care îl va lega o prietenie formatoare. A făcut parte din echipele sociologice ale lui Dimitrie Gusti, cercetând fizionomia satelor românești din Basarabia.

Este preoțit la vârsta de 31 de ani. Interesantă este rugăciunea pe care părintele Dimitrie o va rosti în momentul hirotoniei, ea prefațând destinul său misionar de excepție: „Când m-a făcut preot și când mi-a pus mâinile pe cap în Sfântul Altar, mi-a zis: În clipa aceasta să ceri de la Dumnezeu o harismă: darul de a vorbi frumos, de a predica, de a scrie, darul de-a vindeca bolnavii... Și am zis: Sunt la un moment crucial din viața mea. Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos cu credință și cu lacrimi, ca să câștig cât mai multe suflete”. Pe frontul de Răsărit, la Hotin este făcut preot militar. În timpul campaniei de pe frontul de Răsărit, părintele Dimitrie botează sute de mii de suflete.

După bătălia de la Stalingrad ajunge, împreună cu cei 15.000 de soldați și grade superioare, în cumplitul lagăr de la Oranki. Din cauza condițiilor de exterminare - ger, foamete, absența serviciilor medicale, muncă epuizantă -, doar în primul an mor 60% din ofițeri și 80% din trupă. Părintele povestea, peste ani: „Acasă mănânci mămăligă cu ceapă. Eram învățați cu greul. Noi am supra­viețuit foarte frumos. (...) Și eu cred că și credința în Dumnezeu. Toți, dar absolut toți eram credincioși. Nu era unul să se fi ateizat cumva”.

La Oranki, comuniștii fac presiuni asupra lui să se înroleze în batalioanele create de ei. Refuză, pe motiv că el a depus un jurământ față de Regele Mihai I. De altfel, toți angajații din adminis­trație îl depuseseră. Părintele ­Dimitrie asistase la jurământul Regelui Mihai I, în sala tronului, la data de 6 septembrie 1940, fiind impresionat că pe frontul din Crimeea acesta stătea, alături de soldați, „în buza tunului”. Regele Mihai îl decorase de două ori, pe front, pe părintele Bejan.

La Oranki, părintele Dimitrie scrie pe foi de mesteacăn Hotarul cu cetăți, afirmând că Basarabia și Bucovina de Nord sunt pământ românesc. Reclamat la ofițerul politic, i se intentează un nou proces, este trimis pentru un an în cumplita închisoare Lubianka, este condamnat la moarte. Părintele se apără: le strigă că este cetățean român, se supune legilor româ­nești și sovieticii nu au dreptul să-l condamne la moarte. Este trimis în lagărul de la Focșani. Tribunalul militar îl judecă din nou și îl condamnă la încă 16 ani. Urmează calvarul închisorilor Jilava, Văcărești, Aiud, al lagărelor de muncă de la Canal și Cavnic.

În temnițele regimului comunist îl regăsește pe fostul său profesor, Nichifor Crainic, dar și pe alți reprezentanți ai elitei duhov­nicești și culturale a României interbelice: pe părintele Benedict Ghiuș, pe filosoful Ion Petrovici, poetul Radu Gyr, Episcopul Nicolae Popovici, părintele Arsenie Papacioc, îmbogățindu-și ființa, învățând de la fiecare câte ceva.

În temniță, părintele Dimitrie a spovedit sute de oameni

Deși hrana era vitală, în zilele de post refuza mâncarea de dulce: „Pe cât puteam, miercurea și vinerea mă feream. Miercurea și vinerea dădeam la ceilalți”. Părintele, în acel iad, a simțit ajutorul lui Dumnezeu: „Mie niciodată nu mi-a fost foame la pușcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăți din lagăr sau din pușcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu! (...) Și am ieșit din pușcărie perfect sănătos. Și din lagăr, din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală. (...) Am ieșit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu și îi iubeam pe toți”.

Aripa îngerului l-a ocrotit pe părintele Dimitrie și în timpul nesfârșitelor umilințe, bătăi, torturi la care a fost supus. O astfel de întâmplare povestește Gabriel Țepelea: „Eram cu preotul Dimitrie Bejan într-o celulă la Jilava și au venit Maromete cu vreo zece milițieni și ne-au bătut pe toți. Au venit cu o masă specială pentru bătaie și doi milițieni cu parii ne băteau până ne frângeau în bătaie. Toți orăcăiam și strigam, că ne durea. Pe părintele Bejan l-au lăsat la urmă. Și s-a așezat el frumos, singur și-a dat pantalonii jos și s-a așezat pe masa aceea de bătaie. L-au bătut așa de tare, dar el nici nu gemea. Nu gemea deloc! Noi strigam toți: Țipă, părinte, că te omoară!”.

Părintele Dimitrie comentează acest episod cutremurător: „Eu mă uitam la dânșii și zâmbeam. Nu am simțit nimic. Nici o vânătaie nu am avut pe corp. Dădeau milițienii până oboseau și eu nu simțeam nimic”. Bătaia era la ordinea zilei: „Unde nu ne-au bătut? Ne-au bătut peste tot (în toate pușcăriile). (...) Intrau în celulă, te puneau pe masa aceea și-ți dădeau cât credeau ei de cuviință. Aveau niște bâte ca niște melesteie lungi, de cauciuc bățos”. După ieșirea din pușcărie, părintele Dimitrie Bejan a fost trimis cu domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, din Ialomița, iar mai târziu în Hârlău.

 Securitatea comunistă l-a șicanat decenii întregi, până la data de 22 septembrie 1989.

La data de 21 septembrie 1995, sufletul părintelui Dimitrie s-a înălțat, din căsuța sa din Hârlău, la cer, lăsându-ne un model strălucitor de eroism și sfințenie.