Cui îi este frică de singurătate?

Chiar dacă rămâne nedeclarat, singurătatea este flagelul cel mai activ al societății noastre, care aruncă în vid multe suflete, pustiește vieți și naște cele mai surde suferințe, fără ca acestea să ne fie în vreun fel cunoscute. În mod paradoxal, evoluțiile spectaculoase ale tehnologiei, care au eliminat orice barieră în calea comunicării, nu au reușit să scurteze spațiile vide ale singurătății, care își arată și mai mult urâțenia într-o lume avidă de dialog.

O primă formă este însingurarea involuntară, care intervine ca un accident în viața omului și care, în mod nefericit, îl smulge din universul lui și îl aruncă într-unul în care nu mai e nimeni. Bătrânețea, abandonul, boala și privarea de libertate ne fac să ne confruntăm brutal cu această experiență dură a vieții. O astfel de lectură a însingurării ne obligă mai mult să fim oameni și, mai ales, să devenim semeni pentru cei care nu au pe nimeni în această lume.

Există și o altfel de singurătate, a cărei opțiune ne aparține, și aceasta este singurătatea pe care ne-o asumăm temporar sau, de ce nu, ca mod de viață. Singurătatea pentru a ne găsi liniștea.

Lumea vorbește astăzi despre criză ca despre un fenomen al descompunerii unei societăți sau al unui sistem de valori și principii. Dar existența neputinței noastre de a sta cu noi înșine nu este altceva decât o formă subtilă de fugă de propria singurătate interioară, ca dovadă că nu ne-am împăcat cu noi înșine și că ne temem de ceea ce am putea găsi în tăcere. În acest context, istoricul francez Paul Hazard a dedicat o carte crizei conștiinței europene, în care tratează acest fenomen din perspectiva interioară, a fiecăruia dintre noi, confruntat constant cu imposibilitatea de a mai sta liniștit cu sine însuși, într-o reconfortantă clipă de tăcere. Experimentul e simplu și îl putem face fiecare dintre noi, renunțând pentru o jumătate de oră la televizor, la radio sau la citit și rămânând doar tu cu tine și cu gândurile tale. Rezultatul e predictibil pentru mulți dintre noi, iar concluzia o trăgea și Paul Hazard când spunea că acea jumătate de oră va fi un chin real, fapt care arată adevăratul nivel al crizei interioare.

Astfel, primul remediu al liniștirii ne cere să ne găsim o bună așezare în noi înșine, să ne acceptăm pe noi ca oameni, în relație cu semenii, și să ne asumăm propriile limite, iertând și cerându-ne, la rândul nostru, iertare. Prin aceasta ne-am găsit împăcarea cu care putem construi un adevărat edificiu al liniștii noastre interioare, în care sufletul va rămâne tot mai imun la zgomotul exterior. Atunci vom putea să ne auzim mai bine pe noi, pe cei din jurul nostru, iar lumea zgomotelor se va transforma într-o lume a sunetelor și armoniilor, în care să ne regăsim cu adevărat ca oameni. Și acest lucru nu este posibil fără singurătate.

Dacă vrem liniștea în care să putem gusta frumusețea unui gând și bucuria unei lecturi, să închidem pentru o zi televizorul și vom avea o altă lume în care trăim; să renunțăm pentru o clipă la relațiile de prietenie din mediul virtual și vom găsi frumusețea chipului uman și a comuniunii vii dintre semeni. Și peste toate, dacă am gustat vreodată din singurătatea sănătoasă, avem la îndemână bucuria rugăciunii, care e dialogul liniștii, dar și suprema întâlnire cu Dumnezeu și cu noi înșine, care se consumă numai în tăcere.

De aceea, marele nostru pariu este să știm să ne facem vii singurătățile, așa cum spun inspiratele versuri ale lui Valeriu Anania: „Ia-ți singurătățile, fără moarte, fă-ți-le!” Căci cel care a învățat să fie singur cu Dumnezeu și cu sine nu va mai fi niciodată cu adevărat singur.