Cuvioasa Teodora, ajutătoare la zidirea bisericii de la Sihla

Sfânta Teodora își cercetează noua biserică a ei cu o grijă de adevărată ocrotitoare. Iar de anul trecut, cuvioasa floare duhovnicească a Moldovei a primit cu inimă iubitoare în casa sa de la Sihăstria două noi flori ale monahismului românesc, pe Sfinții Paisie și Cleopa de la Sihăstria. Biserica, cărora unora li se părea la început mult prea mare pentru un loc atât de îndepărtat, a devenit acum neîncăpătoare, iar sfințenia se revarsă aici, chemând pe cei asemenea ei la ospăț tainic și duhovnicesc.

Sfânta Teodora s-a născut în prima jumătate a secolului al XVII-lea în localitatea Vânători - Neamț. Tatăl ei, armașul Ștefan Joldea, era comandantul cetății Neamțului, adică unul dintre cei ce încercau să pună stavilă atacurilor vrăjmă­șești și să fie un scut, dimpreună cu oștenii săi, pentru țara aceasta mult bântuită. Poate că nașterea sfintei a fost un răspuns la rugăciunile sale și ale soției pentru ca neamul să dobândească un apărător vrednic. Însă ei n-au primit un viteaz care să lupte cu sabia în mână împotriva hoardelor străine, ci o mică pruncă ce va birui cu rugăciunea în războiul nevăzut, acolo unde ea va risipi mai târziu oştile potrivnice ale întunecaților vrăjmași.

Mica fetiță a crescut în atmo­sfera mănăstirilor din apropiere - Neamț, Agapia, Secu, Topolița, Almaș și Gârcina - și a aflat și de minunații pustnici din pădurile dimprejur. Aceștia trăiau ascunși de vederea lumii, dar vestea despre nevoințele și faptele lor minunate a răzbătut și în inima tinerei Teodora, aprinzând-o de dorul lui Dumnezeu și făcând-o să tânjească după viața de mănăstire și după liniștea din adâncul codrilor seculari. Dar la început nu a fost să fie după dorința inimii ei, căci, la vârsta legiuită, a fost dată de soție unui tânăr ales de părinții ei, iar Teodora, smerită și ascultătoare, s-a plecat înaintea voii născătorilor săi. Totuși, chemarea adâncă pe care o simțea în inima sa nu s-a stins și nici credința ei fierbinte și rugăciunile pentru a-și împlini dorul de viață pustnicească, așa încât după câțiva ani, cei doi soți, neavând urmași, s-au despărțit de bunăvoie și s-au călugărit amândoi.

S-a închinoviat la Schitul Poiana Mărului

Teodora a ales Mănăstirea Vărzărești, în părțile Buzăului, pentru a se înstrăina și pentru a fi mai departe de casă, iar soțul ei i-a urmat după un timp, închinoviindu-se la Schitul Poiana Mărului. După câțiva ani de nevoință, mănăstirea ei fiind arsă de turci, Teodora a fost nevoită să ia calea pustiei, pe care de altfel și-o dorea încă din copilărie, și a viețuit pentru un timp, împreună cu stareța sa și alte două maici, în pădurile din munții Buzăului. Dar, mai apoi, povățuitoarea sa mutân­du-se la Domnul, dorul de locurile natale sau poate o descoperire de la Dumnezeu a îndemnat-o pe Teodora să revină în munții Neamțului, unde știa că sunt desișuri de nepătruns, mai depărtate și mai la adăpost de năvala păgânilor.

Aici a găsit un povă­țuitor încercat, ieroschimonahul Varsanufie, egumenul Schitului Sihăstria, care a binecuvântat-o pentru viața de pustie și a încredințat-o duhovnicului Pavel ca să o aibă în grijă. Iar acesta din urmă, văzând râvna deosebită a cuvioasei și simțind cu duhul viitoarea ei sporire, a îndrumat-o spre pustia Sihlei, care în acele vremuri era necălcată de oamenii din lume, fiind un loc al anaho­reților neștiuți, așa cum își dorea și maica Teodora, ca să nu fie cunoscută de nimeni, decât de Dumnezeu, cu care să se întâlnească în taină pe potecile rugăciunii celei de toată vremea, netulburată de valurile ispitelor lumești.

La Sihla s-a nevoit sfânta zeci de ani, răbdând frigul și arșița, ploile, ninsorile, lipsa hranei și a lucrurilor celor de nevoie, dar, mai presus de toate, rezistând atacurilor diavolilor care nu suportau să fie biruiți de o firavă urmașă a Evei. La început pustnica a avut ajutorul duhovnicului său, ieroschimonahul Pavel, care o îndruma și îi aducea cele de trebuință, atât cele materiale, cât și Sfintele Taine, cu care o împărtășea și îi dădea puteri să pornească iarăși și iarăși la luptă. Dar, mai apoi, după trecerea anilor, atunci când povă­țuitorul său s-a săvârșit din viața pământească, sfânta a rămas singură ca să înfrunte atacurile demonilor, nemai­având pe nimeni care să-i poarte de grijă și rămânând uitată în adâncul codrilor, neștiută decât de Dumnezeu, Cel care o hrănea cu hrană nestricăcioasă și o alina cu mângâieri cerești.

Mutarea ei din această viață a avut loc în mod minunat, Dumnezeu ascultându-i rugăciunea de a nu fi lipsită de Sfintele Taine ca merinde de drum mântuitoare. Astfel, niște păsări au călăuzit doi călugări de la Sihăstria la cuvioasa pe care au aflat-o ghidându-se după stâlpul de lumină care izvora din ruga sfintei, unind pământul cu cerul. Iar a doua zi, îndată după împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, Teodora, floarea duhovnicească a Moldovei, așa cum o numește acatistul închinat ei, s-a mutat la Domnul. Peștera în care s-a ostenit a rămas martoră peste veacuri a nevoințelor sihastrei și loc de închinare pentru credincioși.

Iar, în anul 1992, Biserica Ortodoxă Română a canonizat-o pe Sfânta Teodora, rânduindu-i ca zi de pomenire data de 7 august, pentru a străjui, împreună cu un alt mare pustnic român, Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, care se sărbătorește la 5 august, marele praznic al Schimbării la Față din data de 6 august.

Prima biserică ce i-a fost închinată s-a zidit la Sihăstria

După trecerea ei în rândurile sfinților, pronia dumnezeiască a rânduit ca prima biserică ce i-a fost închinată să fie noul lăcaș de la Mănăstirea Sihăstria, locul de unde primise binecuvântare pentru viața de pustnicie și de unde i-au fost aduse Sfintele Taine în ziua plecării sale la Domnul.

În anul 1995, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, au început lucrările la această nouă și mare biserică, după ce locul de zidire fusese sfințit în ziua de 7 august 1994.

Prin osârdia starețului Victorin Oanele din acea vreme, construc­ția a înaintat foarte repede, deoarece foarte mulți credincioși au dăruit după putință bani și materiale. Astfel, în data de 12 octombrie 1997, o mare bucurie a pricinuit tuturor sfințirea Sfintei Mese din Altarul noii biserici de către Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Daniel, însoțiți de un sobor de întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe surori, precum și de un mare număr de stareți și preoți de mir.

În anul 1998 a fost începută pictura în frescă a interiorului bisericii de către un grup de părinți din obștea mănăstirii. O rânduială dumnezeiască a făcut ca această lucrare în lăcașul închinat florii duhovnicești a Moldovei, să fie condusă de arhimandritul Vartolomeu Florea, cel care a săvârșit în mod inspirat atât icoana sfintei de la canonizarea din anul 1992, cât și icoana ei cu medalioane, aflată în iconostasul noii biserici, și cea din mozaic de deasupra intrării.

Se cuvine să remarcăm aici, într-o paranteză, că părintele pictor Vartolomeu Florea, ucenic al Sfinților Cleopa și Paisie de la Sihăstria în cele ale duhovniciei și al Sfântului Sofian de la Antim în cele ale picturii, avea să plece la Domnul în anul 2018, chiar în ziua de Florii, intrând în Ierusalimul cel de sus atunci când se prăznuia Intrarea Domnului în Ierusalimul cel de jos.

În ceea ce privește biserica închinată Sfintei Teodora, aceasta a fost sfințită la data de 7 august 2007, de hramul cuvioasei, de către PF Părinte Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei de atunci, înconjurat de un mare sobor de ierarhi și preoți.

Mărturie a unei creștine din zilele noastre

Astfel s-a născut primul lăcaș închinat celei mai vestite pust­nice de pe tărâmul românesc, aflat nu departe de peștera unde s-a nevoit sfânta și de unde a plecat la cer, dar unde și revine pentru a ne cerceta pe noi, urmașii săi, și a ne primi cu dragostea sa rugăciunile către ea și a le duce la tronul Sfintei Treimi. Pentru a înțelege că sfânta nu ne-a părăsit și binevoiește în toate lucrările care i s-au închinat, redăm în continuare o mărturie a unei creștine din zilele noastre. Aceasta poves­tește: „Aveam un mare necaz și trebuia să stau de vorbă cu un părinte. Urcam cu mama mea la Sihla, prin pădure, pe cărarea ce suie de la Mănăstirea Sihăstria. Urcând, la un moment dat, am văzut în fața noastră coborând o maică, cam în vârstă, care ținea un toiag în mână. Ajungând în dreptul ei, i-am dat binețe, întrebând-o: «Blagosloviți, măicuță, veniți de la Sihla?» «Da, da», a răspuns ea continuând: «Vin de la Sihla! Am fost acasă, la peștera mea, dar acuma mă duc la Sihăstria, că și acolo mi-au făcut părinții casă». O mai întreb: «Știți cumva, părintele Pahomie este acasă?» Și ea mi-a răspuns: «Da, da, părintele Pahomie este acasă! Du-te! Du-te! Ai să te bucuri!...» Și, după ce ne-am salutat, cu salut călugăresc, și ne-am petrecut puțin, privind mai atentă în urma ei, i-am zărit, lăsate pe spate, plete lungi, albe... Și, foarte mirată, mișcată de un sentiment aparte, pe loc m-am gândit că parcă ştiu acest chip, îl mai văzusem undeva, într-o icoană... Și, de îndată, Dumnezeu mi-a luminat mintea, amintindu-mi de chipul maicii întâlnite, că era identic cu cel din icoana Sfintei Teodora. Icoana cea mare, ce se află în gura peșterii sale, care o reprezintă pe Sfânta în picioare, cu mâinile ridicate spre cer, în timpul rugăciunii. Foarte emoționată, m-am întors fulgerător, strigând-o: «Măicuță Teodora! Cuvioasă Teodora!», dar acel chip deja dispăruse” (Floarea Buzincu - schimonahia ­Fotini, Veșnicia timpului și izvoarele duhovnicești. Dialoguri cu Părinții noștri îmbunătățiți, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2019, pp. 241-242).