Timpul carceral comunist și memoria speranței

Timpul în închisoarea politică din România comunistă însemna „necuvânt și durere a nerostitului” (Lena Constante). Însă rostirea, punerea în cuvânt a suferințelor recluziunii comuniste, presupune o anumită pregătire interioară, conform unei foste deținute politic, închisă timp de 14 ani: „Există cuvinte care pecetluiesc cu pecete sfântă amintirile. Nu le poți chema oricând, oriunde și oricum. Ele, cuvintele, sunt chei ce deschid uși într-un interior ca de biserică. Sunt imperios necesare un anume timp și un anume loc ca să intri prin acel cuvânt în amintire, cu evlavie, în vârful picioarelor, să aprinzi candele și, în reculegere, să-ți lași sufletul purtat pe firul amintirilor duioase și solemne, plutind pe valurile unui timp ce curge invers, spre începuturi, spre adâncuri, în acea lume bună și senină în care poți întrezări ordinea minunată și tainică pe care a statornicit-o Domnul Dumnezeu cu Împărăția Sa”¹.

În închisoarea comunistă, timpul a constituit o formă de tortură (tortura prin timp este menționată și de Soljenițîn și de Steinhardt²), după cum mărturisește Demostene Andronescu în memoriile sale: „Banditul trebuia să perceapă dureros curgerea timpului. Fiecare clipă trebuia să-i fie mușcătură. Se pedepsea mult și se pedepsea pentru orice în vremea aceea în Aiud. Am văzut oameni pedepsiți pentru că au fost surprinși rugându-se ori zâmbind sieși sau unei amintiri. Am văzut oameni pedepsiți pentru că au fredonat o melodie ori pentru că au recitat niște versuri”³.

Deopotrivă în detenția feminină, la Lena Constante, identificăm timpul-carceră (sintagmă a criticului literar Nicolae Manolescu): „Era ora-capcană. Eram prinsă. Nu mai puteam să mă zbat. Ora singurătății și a tristeții. Ora disperării”⁴. Ruxandra Cesereanu, în lucrarea sa amplă dedicată Gulagului comunist românesc, în capitolul dedicat fostei deținute Lena Constante (care a stat timp de 7 ani singură într-o celulă, un caz similar în rândul bărbaților foști deținuți fiind cel al lui Corneliu Coposu), notează observația aceasta referitoare la percepția timpului în închisoare: „Timpul care o torturează e desființat fizic și reîn­ființat spiritual”⁵.

În cazul mărturiilor din închisorile comuniste semnate de femei, motorul principal de declanșare a procesului scriiturii nu este unul psihologizant, al memoriei traumatice care deja a înregistrat toate întâmplările, ci unul al necesității etice de a transmite un mesaj, o semnificație, împreună cu tezaurul factologic rememorat, de a oferi un sens, o semnificație timpului.

Memorialistele își convertesc trecutul suferințelor în fapt de limbaj, iar discursul scris este cel care exprimă astăzi, într-un prezent al libertății, creșterea interioară care s-a petrecut de-a lungul unui timp al încarcerării, aparent pierdut pentru că a presupus ceea ce unii foști deținuți au numit „o moarte vie”. Iată câteva rânduri despre percepția timpului în închisoare din perspectiva unei interiorități atât de conștiente de sine, precum cea a Aspaziei Oțel-Petrescu: „Trebuie să remarc că în singurătatea și surghiunul meu mi s-a mai revelat un adevăr, și anume, clipele trăite au o valoare permanentă, ce nu se pierde prin trecerea lor la trecut”⁶.

În cartea sa de mărturisiri din închisoare, Galina Răduleanu notează: „În închisoare timpul are cu totul altă dimensiune. Ajungi să trăiești în el, nu în afara lui, aproape cu un «iz» de veșnicie”⁷. Iar după un an de detenție își amintește același sentiment al timpului: „Iată că împlineam în curând un an, dar timpul parcă se oprise în loc”. Deținutele puteau observa trecerea timpului dacă aveau privilegiul să zărească un copac: „Copacul, singurul orologiu care ne marca timpul și anotimpurile vorbindu-ne într-o limbă care ne răscolea și pe care uneori am fi vrut s-o uităm”.

Atenția narativă a memorialisticii feminine de detenție este adesea concentrată pe dinamica vieții sufletești, a adevărului de credință pe care l-ar fi slujit și în libertate, dar în condiții vitrege reiese mai clar, ca pe hârtia de turnesol. De exemplu, într-un volum de interviuri, Aspazia Oțel-Petrescu mărturisește: „Am 14 ani de traversare a infernului ateu și știu exact în ce măsură nemaipomenită ajută Dumnezeu pe ai Lui”⁸. Tot în cadrul unui interviu, Galina Răduleanu, o altă fostă deținută politic cu atenție la viața interioară, confirmă: „Hristos era semenul nostru, suferea cu noi”⁹.

Astfel, înțelegem credința ca fiind cea mai înaltă formă a umanului, în contextul semni­ficației pe care o exprimă clar Paul Evdokimov despre rostul femeii în mântuire: „Femeia este aservită firii, bărbatul domină firea - vocația feminină nu se regăsește în contextul socialului, ci în cel al umanului”¹⁰. Elena Costache, în volumul dedicat feminității încarcerate, constată faptul că, în ceea ce privește lirica detenției, „femeile scriu pentru ele însele, autorii bărbați pentru răspândirea către ceilalți”¹¹, deci au în vedere un alt tip de finalitate. De asemenea, observă autoarea studiului, „femeile se gândeau la oameni liberi, imaginau scenariile întoarcerii acasă. Băr­bații au rezistență fizică, iar femeile rezi­s­tență psihică, interioară”¹², manifestându-se un fel de imaginație a speranței (fericitul titlu al unei cărți de interviuri cu Monica Pillat).

În contextul timpului istoric atroce care se cerea documentat, recuperarea acestor ani prin sensurile vieților interioare se va produce deopotrivă atât la un nivel individual, cât și la cel colectiv. Astfel, aceste pagini de memorialistică creează o memorie vie a speranței despre supraviețuirea interiorității umane în cele mai dificile condiții istorice.

Note:

1. Aspazia Oțel-Petrescu, A fost odată, București, 2011, p. 619.

2. Anastasia Dumitru, Vocația mărturisirii, Lumina dintre gratii, Ed. Fundația Culturală Memoria, București, 2017, p. 71.

3. Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. O radiografie memorialistică, Ed. Manuscris, Pitești, 2018, p. 60.

4. Lena Constante, Evadarea tăcută, 3000 de zile singură în închisorile din România, în versiunea românească a autoarei, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 91.

5. Ruxandra Cesereanu, Călătorie spre centrul Infernului, Ed. Manuscris, Pitești, 2018, p. 249.

6. Aspazia Oțel-Petrescu, Adusu-mi-am aminte, Ed. Arsenie Boca, București, 2019, p. 99.

7. Galina Răduleanu, Repetiție la moarte din spatele gratiilor, Ed. Manuscris, Pitești, 2017, p. 216.

8. Aspazia Oţel-Petrescu, Interviuri, Editura Mănăstirea Petru-Vodă, Neamț, 2018, p. 39.

9. Vezi https://dai.ly/x1d9c6l , min. 7:29.

10. Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, Editura Sofia, București, 2015, p. 230.

11. Elena Costache, Femei și închisori, Editura Gens Latina, Alba Iulia, 2015, p. 154.

12. Ibidem, p. 191.