Pulsul cuvintelor

John de Salisbury, unul dintre primii autori ai Renașterii engleze, nota aceste cuvinte: „A citi și a scrie ceva folositor reprezintă mijlocul cel mai bun de a te elibera de patimi și de a căpăta putere pentru a îndura nenorocirile. Față de asemenea bucurii, toate plăcerile lumii nu sunt decât amărăciuni” (apud  Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. VII, București, Ed. Saeculum/Ed. Vestala, 1998, p. 39). Și tocmai de aceste două medicamente sufletești, care ne vindecă de foamea ignoranței și de setea cunoașterii, ne lipsim tot mai mult în zilele noastre. Am ajuns să ne hrănim cu junk-food-ul postărilor scandaloase și să bem apa stătută a fake-news-urilor, afundându-ne sufletește într-o binemeritată mocirlă a vulgarității și lipsei de sens. În tot acest răstimp, sufletul nostru se ofilește mai repede ca o floare uitată într-un pământ arid, lovit necruțător de o secetă îndelungată. La început, nu sesizăm efectele nepotrivite care au loc asupra noastră. Credem că suntem în rând cu lumea, că făcând același lucru - deși conștiința ne îndeamnă la cu totul altceva! - vom ajunge să ne păstrăm discernământul și echilibrul, că nu vom divaga la rândul nostru ajungând la starea de jos a celor care se ceartă în continuare și păstrează ranchiună cu toate că au uitat de mult care a fost motivul disputei.

Prorocul Amos ne vestește o astfel de lume în care am ajuns să trăim, cu voia și largul nostru concurs: „Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Și ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă și de la miazănoapte la răsărit și vor cutreiera pământul căutând cuvântul Domnului, dar nu îl vor afla” (Amos 8, 11-12). Cuvintele lui Dumnezeu sunt disprețuite, iar cei care le propovăduiesc sunt catalogați adesea drept oameni care îndeamnă la ură, pentru că nu respectă sofismele corectitudinii politice. Cuvintele omenești devin atât de sărace, atât de inutile chiar și în cea mai sofisticată oratorie, încât nu mai reușesc să-l ridice sufletește pe om. Monotonia lor devine apăsătoare. Lipsa lor de sens răsună ca un vaier trist al sfărâmării interioare a omului. Iar când acestei atmosfere plumbuite i se adaugă și ipocrizia, minciuna, defăimarea, vulgaritatea care caracterizează tot mai amplu vorbele pe care oamenii și le aruncă reciproc, atunci ce mai este de făcut?

Avem nevoie de o reașezare, asemenea Mariei, sora Martei, la picioarele Mântuitorului Iisus Hristos pentru a asculta cuvintele Lui făcătoare de viață, pentru a ne trezi din marasmul existenței noastre trecătoare. Iar pentru aceasta este nevoie de rugăciune și tăcere și de urmarea sfatului unui mare filozof și orator al Antichității, care, admonestat fiind că oamenii îl judecă pentru cuvântările sale rare, a spus cu tărie: „Numai să nu-mi reproșeze viața! Voi începe când voi putea să spun lucruri demne de tăcerea mea” (Plutarh, „Cato”, în: Vieți paralele, vol. V, trad., notițe introd. și note de prof. N.I. Barbu, București, Ed. Științifică, 1971, p. 58).

Să vestim, așadar, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul semănat în inimile noastre și împlinit în faptele noastre.