Aducerea Sf. Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol; Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul Ianache; Sf. Doamnă Maria Brâncoveanu; Sf. Cuv. Iosif de la Văratec

Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol

Una dintre cele mai iubite relicve din istoria Bizanţului a fost Sfânta Mahramă a Domnului, pe care o cinstim astăzi, când prăznuim aducerea ei de la Edesa în Constantinopol în secolul al X-lea.

Istoria minunată a Sfintei Mahrame, Icoana cea nefăcută de mână a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, începe în timpul activităţii mesianice a Domnului nostru Iisus Hristos, când vestea despre minunile Mântuitorului au trecut dincolo de graniţele Ţării Sfinte. Unul dintre cei care au aflat despre Hristos Domnul a fost şi regele Avgar al Edesei. Fiind lepros, nu a putut să meargă să-L vadă pe Mântuitorul şi a trimis o delegaţie condusă de pictorul Anania cu o scrisoare adresată Domnului nostru Iisus Hristos.

În Sinaxarul zilei din Minei avem textul acestei scrisori care ne arată cum neamurile au văzut în Mântuitorul Iisus Hristos ceea ce mai-marii iudeilor nu au dorit să vadă, adică pe Mesia. Anania a încercat să se apropie de Hristos pentru a înmâna scrisoarea lui Avgar, dar nereuşind din pricina mulţimii, a voit să reproducă chipul Mântuitorului şi nu a putut să deseneze.

Hristos Domnul cunoscând gândul lui, după cum ne relatează Sinaxarul, „a cerut apă să Se spele şi I s-a dat o mahramă în patru colţuri; şi după ce S-a spălat, a şters cu ea preacurata şi dumnezeiasca Sa faţă. Şi, o, minune! S-a întipărit pe acea mahramă dumnezeiescul Său chip; şi El a dat-o lui Anania”, trimiţându-l să o dea regelui Avgar. Când regele vede Sfânta Mahramă, se închină înaintea ei şi se vindecă de boală.

După Jertfa, Învierea şi Înălţarea la cer a Domnului, primind harul Duhului Sfânt la Cincizecime, Sfântul Apostol Tadeu merge la Edesa, unde-l botează în numele Preasfintei Treimi pe regele Avgar şi pe toţi cei ce se aflau în slujba lui. Din acel moment, regele a pus Sfânta Mahramă deasupra porţii principale a oraşului Edesa, pentru ca toţi locuitorii cetăţii să o vadă şi să cinstească pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Avgar a pus şi o inscripţie de aur pe care a scris: „Hristoase Dumnezeule, cel ce nădăjduiește în Tine nu este trecut cu vederea!”

Credinţa lui a fost păstrată cu sfinţenie şi de fiul său, însă nepotul său a revenit la politeismul păgân. Acesta a vrut să înlocuiască Sfânta Mahramă de la poarta principală a Edesei cu statuia unei zeităţi păgâne. Din Vieţile Sfinţilor aflăm că episcopul creştin al Edesei, fiind înştiinţat din pronie dumnezeiască despre acest gând al regelui păgân, a mers noaptea împreună cu mai mulţi clerici la poarta principală a cetăţii, „suindu-se pe o scară, a gătit o candelă cu untdelemn și, aprinzând-o, a pus-o înaintea sfântului chip al lui Hristos. Apoi, astupând-o cu cărămizi și cu var, a zidit locul și l-a netezit, pentru că așa i se poruncise lui din dumnezeiasca arătare. Și după ce s-a făcut nevăzut acel chip al lui Hristos nefăcut de mână, a încetat păgânul stăpânitor de la scopul său”.

Chipul nefăcut de mână omenească a rămas acoperit aşa vreme de secole, încât locuitorii oraşului nu mai cunoşteau nimic despre existenţa Sfintei Mahrame. Descoperirea ei minunată a întărit „credința neclintită în faptul că icoanele joacă un rol protector de apărare, de salvare și de integritate a orașelor. Conform narațiunilor de la sfârşitul secolului al VI-lea d.Hr., salvarea Edesei de la asediul perșilor, în 544 d.Hr., se datorează icoanei lui Hristos de pe Sfânta Mahramă, care, în împrejurarea respectivă, a fost regăsită printr-o minune și, conform tradiției (după cum am văzut mai sus), ea fusese trimisă de Însuşi Mântuitorul regelui Avgar al Edesei. Mai târziu, ea a fost așezată permanent deasupra uneia din porţile cetăţii” (arheolog Kleanthi D. Doukas, Scurtă introducere în istoria icoanei, pemptousia.ro).

După descoperirea ei minunată, creştinii din Edesa au cinstit-o cu mare evlavie ca odorul cel mai de preţ al cetăţii lor şi pavăză de apărare în faţa cotropitorilor. Sfânta Mahramă a rămas la Edesa până în anul 944, când împăratul bizantin Roman Lecapenul a dus-o la Constantinopol.

Aducerea ei în capitala Imperiului bizantin o sărbătorim şi noi astăzi, după cum ne spune Sinaxarul din Mineiul pe luna august: „În această lună, ziua a şaisprezecea, pomenirea aducerii Icoanei celei nefăcută de mână a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică a Sfintei Mahrame, din cetatea Edesei în Constantinopol”.

Sfânta Mahramă a rămas în Constantinopol până în timpul Cruciadei a IV-a. Atunci cavalerii occidentali, cucerind Bizanţul, au prădat cetatea imperială şi relicvele sacre le-au dus în ţările lor. În acest jaf îngrozitor a fost furată şi Sfânta Mahramă, care a ajuns în capitala regatului Franţei, la Paris. Aici a fost păstrată în biserica regilor Franţei, Sainte-Chapelle.

În timpul Revoluţiei Franceze din 1789, Sainte-Chapelle a avut de suferit din cauza vandalismului parizienilor dezlănţuiţi împotriva monarhiei şi a tot ce avea legătură cu ea. În incendierile ce s-au petrecut în timpul acestei revoluţii a dispărut şi Sfânta Mahramă. Bizantinologul Emilian Popescu menţionează că ea a ars în timpul acestei revoluţii. El precizează că în lumea bizantină au existat mai multe copii ale Sfintei Mahrame.

Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul Ianache (†1714)

„Acest binecredincios şi iubitor de Hristos domnitor al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, s-a născut la anul 1654 din părinţi de seamă, după tată fiind din neamul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), iar după mamă fiind nepot de soră al domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia oară, în întregime, Sfânta Scriptură în limba română. Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino (†1716), un foarte învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinereţe. După moartea domnitorului Şerban Cantacuzino, în 29 octombrie 1688, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către mitropolitul Teodosie (†1708). Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu multă pricepere, dar şi cu înţelepciune şi răbdare creştinească. Luându-L în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, şi având pildă pe vrednicii săi înaintaşi, Constantin Vodă şi-a început domnia punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit şi loc de veşnică odihnă. A ridicat şi a înzestrat multe alte biserici şi mănăstiri milostivul şi evlaviosul domnitor, în tot cuprinsul Ţării Româneşti, însă dărnicia şi purtarea de grijă a evlaviosului voievod Constantin Brâncoveanu nu s-au oprit doar la hotarele Ţării Româneşti, ci s-au întins şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania. De asemenea, vrednice de pomenit sunt şi multele ajutoare trimise dreptcredincioşilor creştini aflaţi în suferinţă în ţinuturile siriene, caucaziene şi arabe, precum şi la toate Locurile Sfinte ale Răsăritului. În anul 1714, însă, tocmai în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, a trimis sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) mulţime de ostaşi care l-au luat pe Constantin Vodă împreună cu fiii săi şi l-au dus la înalta Poartă Otomană din Constantinopol (azi Istanbul). Atunci, jale mare i-a cuprins pe toţi locuitorii ţării. La Constantinopol, domnitorul creştin şi fiul său cel mare au fost întemniţaţi şi chinuiţi cumplit de către otomani vreme de patru luni, fiind supuşi la nenumărate suferinţe în închisoarea Şapte Turnuri (Edicule) din Istanbul, Constantin fiind învinuit că nu era cu totul supus sultanului. Pentru a nu fi pedepsit cu moartea, i-au spus să se lepede de credinţa creştină, dar n-a voit să se despartă de Hristos. Astfel, după aproape 25 de ani de strălucită domnie, a venit ceasul ca marele domnitor creştin Constantin Brâncoveanu să-şi încununeze fruntea, el şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi sfetnicul său, Ianache, cu cinstita cunună a muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care toţi au mărturisit-o până la moarte. În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714, când dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu împlinea vârsta de 60 de ani, a primit sfârşitul mucenicesc prin sabie, împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare. Trupurile martirilor Brâncoveni au fost aruncate de turcii otomani în mare, de unde au fost scoase de către unii creştini milostivi, care le-au îngropat cu evlavie, în taină, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, la Mănăstirea Maicii Domnului. Mai târziu, moaştele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în ţară, în anul 1720, de către Doamna Maria, soţia sa, şi aşezate în Biserica „Sfântul Gheorghe” Nou din Bucureşti, ctitoria Voievodului. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de 19 iunie 1992, i-a trecut în rândul sfinţilor din calendar pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache, având zi de prăznuire data de 16 august a fiecărui an” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).

Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu (†1729)

„Această aleasă fiică a Ţării Româneşti s-a născut în a doua jumătate a veacului al XVII-lea în familia postelnicului Neagu din Negoeşti, fiind nepoata domnitorului Antonie Vodă din Popeşti. Crescută în casa domnească, în dreapta credinţă, Maria a deprins din fragedă vârstă buna chivernisire a vieţii, cumpătarea, milostenia, blândeţea şi râvna pentru cele sfinte. În anul 1674 s-a căsătorit cu Constantin Brâncoveanu, care avea să ajungă, în 1688, domnitor al Ţării Româneşti. Împreună cu el a fost părtaşă nu doar în viaţa de familie, ci şi la înfăptuirea unor lucrări de folos poporului. Dumnezeu le-a binecuvântat casa cu unsprezece copii (patru fii şi şapte fiice), pe care i-au crescut în dreapta credinţă şi învăţătură aleasă, rânduind pentru ei dascăli iscusiţi din Răsărit şi din Apus. Doamna Maria a fost pildă de înţelepciune, de blândeţe şi de statornicie în credinţă, pentru fiii şi fiicele sale. Palatul domnesc era, în vremea ei, nu loc de slavă deşartă, ci de slujire smerită. Se îngrijea cu deosebită râvnă de buna rânduială a casei, de creşterea copiilor şi de miluirea celor lipsiţi. În taină şi cu evlavie, se ostenea cu lucrul mâinilor, împărţind cele de trebuinţă bolnavilor, orfanilor şi săracilor. Iubind frumuseţea casei Domnului, ea a ctitorit mai multe lăcaşuri sfinte: bolniţa Mănăstirii Hurezi, Mănăstirea Surpatele - unde avea să vieţuiască în ultimii ani, Biserica «Sfântul Nicolae» - Dintr-o zi, Mănăstirea Viforâta şi Mănăstirea Berivoii Mari, din judeţul Braşov. De asemenea, împreună cu soţul ei a ctitorit şi a înzestrat şi alte multe mănăstiri în Ţara Românească, în Ardeal, în Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi în Sfântul Munte Athos. Duhul de rugăciune nu o părăsea nici în clipele de bucurie, nici în cele de mare strâmtorare. Se ruga adesea în odaia sa domnească, lua parte cu multă osârdie la sfintele slujbe, cerceta mănăstirile şi se sfătuia cu ierarhii, stareţii şi duhovnicii vremii. Multe neajunsuri s-au îndreptat prin cuvântul ei. Sărmanii adesea o căutau şi aflau în ea o Doamnă iubitoare, care dăruia cu mare bucurie tuturor celor ce aveau nevoie de ajutor. Dar, în anul 1714, răutatea şi invidia vrăjmaşilor s-au abătut cu cruzime asupra casei Brâncovenilor, după cum i se descoperise fiicei celei mari a Măriei, Stanca Brâncoveanu, înainte de a trece la Domnul. Astfel, în Săptămâna Pătimirilor Domnului din anul 1714, din porunca sultanului Ahmed al III-lea, Voievodul a fost prins şi dus la înalta Poartă, împreună cu soţia, cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Acolo, pentru că nu au vrut să lepede credinţa creştină ortodoxă, au fost chinuiţi şi apoi au primit moarte mucenicească. Sfânta Maria Brâncoveanu a îndurat închisoarea, dispreţul, foamea şi lipsurile, dar nu a căzut în deznădejde, ci s-a întărit prin rugăciune şi nădejde în Dumnezeu. Răscumpărată cu aur mult de rudeniile ei credincioase, a fost eliberată, dar, la scurt timp, în urma intrigilor unor boieri Cantacuzini, a fost exilată în Anatolia. Dumnezeu însă a avut grijă de cei aleşi ai săi şi a mustrat pe prigonitorii Brâncovenilor. Chiar în clipa uciderii celor şase mucenici, în 15 august 1714, a avut loc o întâmplare minunată, spre a îndemna la pocăinţă inima Cantacuzinilor: în Mănăstirea Dintr-un lemn, doamna Păuna Cantacuzino s-a demonizat, cu greu tămăduindu-se după multă rugăciune. în loc să-şi vină în sine şi să se pocăiască pentru păcatele săvârşite împotriva naşului său Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino a încercat să ascundă întâmplarea, săvârşind şi alte nelegiuiri: le-a învinuit pe maici că au făcut farmece soţiei sale, pentru care pe unele le-a spânzurat, iar pe maica Olimpiada a zidit-o de vie la Mănăstirea Bascovele din judeţul Argeş. Doi ani mai târziu, cei patru Cantacuzini care l-au trădat pe Sfântul Constantin au fost ucişi de otomani: Ştefan Cantacuzino şi tatăl său, Stolnicul Constantin, au fost sugrumaţi la Constantinopol, iar unchiul Sfântului Constantin Brâncoveanu, Mihail Cantacuzino, şi cumnatul său, Radu Dudescu, au fost omorâţi la Adrianopol. Abia după moartea acestora, în 1716, Doamna Maria s-a putut întoarce în Muntenia, fiind ajutată de domnitorul Ioan Mavrocordat. În taină şi cu mare evlavie a adus moaştele Sfinţilor Brâncoveni din insula Halki, unde fuseseră îngropate de câţiva creştini râvnitori, şi le-a aşezat în Biserica „Sfântul Gheorghe" - Nou din Bucureşti, ctitoria lor, iar deasupra mormântului a pus o candelă care până astăzi arde spre pomenirea Sfântului Voievod Martir. De asemenea, s-a preocupat de căsătoria fiicelor rămase în viaţă şi de creşterea nepoţilor ei. În anii din urmă ai vieţii, Doamna Maria Brâncoveanu şi-a îndreptat paşii spre ctitoria sa, Mănăstirea Surpatele, unde a rămas vreme îndelungată în rugăciune, post şi milostenie. De acolo mergea adesea la Mănăstirea Dintr-un lemn, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Cărarea pe care mergea Sfânta Maria Brâncoveanu a fost numită de popor «Drumul Doamnei» sau «Drumul lacrimilor», întrucât acel drum a fost presărat cu lacrimile Doamnei îndurerate de pierderea fiilor şi a soţului ei. În luna decembrie a anului 1729, Sfânta Maria Brâncoveanu şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind îngropată cu cinste în Biserica «Sfântul Gheorghe» - Nou, din Bucureşti, alături de cei din familia sa pentru care a plâns şi s-a rugat. Împlinind cu statornicie şi râvnă chemarea de soţie, de mamă, de Doamnă creştină şi de mărturisitoare, pomenirea ei s-a păstrat vie în evlavia poporului, iar chipul ei blând şi luminat a rămas zugrăvit în conştiinţa Bisericii ca o icoană a dreptei credinţe şi a răbdării în suferinţă” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).