Cunoaștere și carieră

La originile ei medievale, universitatea era văzută ca un loc de concentrare și stimulare a întregii cunoașteri universale. Ea era concepută ca un loc al excelenței, al elitei și al ierarhiilor. Folosim oarecum inerțial vechea denominație alma mater studiorum (adică maica hrănitoare a studiilor). Fără să ne gândim că e vorba de hrană. Adică de ceva vital, dar de un alt fel de hrană. Aici stă miracolul apariției universităților, în conștientizarea că „nu numai cu pâine trăiește omul”. Iar cunoașterea este însăși lumina care a fost dată de Dumnezeu omului prin Cuvântul său. 

Asimilați clericilor, prin ceva ce astăzi numim autonomie, imunitate, studenții se constituiau într-o castă, o elită. Sunt lucruri știute acestea, numai că astăzi, în crug istoric, nu strică să le reamintim drept sprijin. Universitățile mari își păstrează până astăzi, în radicalismul postmodern, urme ceremoniale care trimit la aceste origini. Printre care sacralitatea (să nu ne ferim de cuvânt) raportului maestru - discipol în transmiterea cu­noaș­terii, încrederea în progresul necontenit al cunoașterii, umanismul. În felul acesta s-au definit cei doi piloni ai universității: învățarea (transmiterea tezaurului de cunoaștere integral al uma­nității) și cercetarea (crearea noului). Marile universități sunt tocmai cele care au mijloacele de a echilibra cei doi „stâlpi ai înțelep­ciunii”. Libido sciendi - pasiunea cunoașterii - era privită oarecum ca o plantă: o sămânță bună, plantată în sufletul presupus ca un pământ fertil, crescută, îngrijită până la rod.

Ce s-a întâmplat între timp, până la actuala revoluție postmodernă, e complicat. S-a îndepărtat universitatea de la rostul ei de a crea elite? Când însuși termenul de elită este prohibit, întrebarea devine aporetică. Tot mai mult în modernitate, universitatea re­nunță la rolul ei de a crea cunoaș­tere, pentru a propune cariere. Este o mare deosebire. Apoi, altă latură a aporiei ține de filosofia epocii noastre, autointitulată a postadevărului. Dacă nu mai există adevăr, atunci ce te învață universitatea? Un slang specific fiecărei discipline și atât? Furnizează putere politico-administrativă-financiară? Se înnămolește în gândirea moale? O anume gratuitate a cunoașterii este din ce în ce mai greu de găsit. Fără steaua polară a adevărului, cum să te orientezi? În al doilea rând, acest drum spre adevăr este un quest, o luptă și o cucerire (pentru cei câțiva aleși), nu numai a unei taine a lumii mari, ci și o edificare, o cucerire de sine însuși. Nu numai în plan cognitiv, ci și moral. Universitatea tradițională nu despărțea niciodată aceste aspecte. Se străduia să le ducă spre o ideală conver­gență. Astăzi, disciplinarea lăuntrică este înlocuită cu proceduri și scheme comportamentale. Universitatea nu caută să te învețe doar a desțeleni bibliografii de specialitate. De altfel, chestiunea a devenit facilă de când cu motoarele de căutare și IA-ul. Paradoxal, pe măsură ce rolul acestora din urmă crește, rolul predării magistrale ar trebui să se îndrepte spre aspectele morale. Sună oarecum utopic, nu? Studenților de azi li se spune că trebuie să fie cei mai buni nu ca izbândă cognitivă, ci ca urcare pe scara ierarhică a jobului. Cariera devine mai importantă decât conștiința. Și aici atingem un alt palier al discuției.

Criza învățământului actual

Orice sistem de învățământ pornește de la o anume viziune antropologică: Ce fel de om vrei să pregătești ca să legi trecutul de un viitor dezirabil? În această perspectivă asupra viitorului stă secretul reușitei. Or, de pe la jumătatea secolului al XX-lea și tot mai accentuat în ultimele decenii, perspectiva aceasta s-a îngustat. Din motive obiective (ne mișcăm mult prea repede pentru a avea timp să vedem ceea ce vine, și mai ales să pregătim tinerele generații pentru asta: înainte de a le pregăti, viitorul a trecut deja) și subiective (ideologiile acaparatoare care militează pentru anularea valorilor, fluiditatea adevărului, desființarea ierarhiilor ș.a.m.d.). Îmbinate, acestea două au dus la criza învățământului actual. „Antropologia” acestuia a redus tri­par­tiția tradițională; corp-su­flet-spirit la un fel de hibrid artificial: corp (cât mai sprijinit de adjuvantele „tinereții veșnice”
biochimice) - pulsiuni. Conștiința morală lipsește din ecuație, cel mult înlocuită de un „civism” și un „ecologism” și un furor de voluntariat aseptice. Nu mai e nevoie de nici un efort autoconstructiv pentru însușirea lor, le primești de-a gata, frumos ambalate în sloganurile zilei.

În celălalt talger, studentul. Cum arată el se deduce din cele spuse mai sus. Poate e cazul să precizez apăsat că observațiile mele țin de generalitatea statistică și că excepțiile, uneori strălucite, există și vor exista. În centrul preocupărilor nu mai este astăzi „omul deplin”, persoana împlinită, ci jobul. În jurul lui se învârte totul, este centrul politicilor educaționale. Din ambele puncte de vedere: societatea are nevoie de specialiști în cutare domenii, individul vrea o slujbă cât mai aproape de interesele sale și cât mai bine plătită. Nu se intersectează neapărat cele două direcții de interese. Ba, dimpotrivă! Sigur, acest egoism social (merită, cred, acest nume) este împachetat în lozinci generoase: realizarea de sine, pregătirea pentru piața muncii, mobilitate, gândire pozitivă, cea mai bună variantă a ta... și câte altele. În fond, patima cunoașterii nu face parte din primele motivații. Am un exemplu personal de acum câțiva ani: o cunoștință, studentă la Litere, primește la bibliografie o carte de temelie în domeniu, dar greu de găsit. Apelează la mine și i-o împrumut cu bucurie. Trebuie spus că e vorba de o lucrare extrem de dificilă, greu de digerat într-o singură lectură, ba chiar în mai multe. Spre stupefacția mea, mi-o îna­poiază în câteva zile. Ai și citit-o?, întreb uimit. Nu, spune, că n-am avut decât paginile 137-176. Nici nu-i dăduse prin cap să citească o singură pagină în plus, habar nu avea desigur de importanța lucrării. Cazul mi se pare emblematic pentru noul mod de învă­țământ: paginile sunt suficiente pentru a lua notă bună la examen, este singurul lucru care contează. Filosofic, există o contradicție în termeni între sensurile originare ale termenului universitate și cei cum ar fi postadevăr sau post­umanism. Pur și simplu, cei din urmă îl consumă pe cel dintâi. Sigur, în realitate lucrurile sunt mult mai complicate decât această schemă în doi, trei parametri la care am redus fenomenul. Asta nu înseamnă că el nu există. Pe de altă parte, apariția IA va schimba radical rolul și funcțio­nalitățile univer­sității, dar asta este deja o chestiune care excedă eseul de față. Umanitatea a depășit evident etapa glorificării „omului deplin”. Acum construim oameni pe bucățele. Iar transumanismul, viitorul om biotehnologic, va transforma desigur procesul de învă­țare (poate nici cuvântul nu mai este potrivit) în ceva greu de bănuit astăzi.

George Steiner relatează o anecdotă care ar fi circulat la Harvard, era vorba despre Iisus, și s-ar fi spus: a fost un foarte bun profesor, păcat că n-a publicat nimic. Ca orice principiu, publish or perish, împins la ultimele limite devine și ridicol și incorect. Universitatea este principala insti­tuție de transmitere. Cuvânt strict legat de tradiție. Transmitere care încurajează memoria să-și arate incredibilele posibilități. Magisteriumul, expunerea nu sunt „metode” perimate. Sunt forme originare ale umanului. Căci, chiar dacă universitatea furnizează cunoaștere, există ceva într-un cer superior, care se cheamă înțelepciune. Întrebarea care rămâne fără răspuns cert: Mai este cunoașterea o valoare în sine, nealterată de intruziuni exterioare, financiare, ideologice sau de orice alt tip?