Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, rugător, slujitor și mărturisitor

Odată cu intrarea în monahism, după mai bine de 16 ani de frământări (fusese în Sfântul Munte Athos în 1929), monahul Agaton - mai târziu ieroschimonahul Daniil - avea să continue, cu mare dăruire pentru Hristos şi pentru Biserică, viaţa lui duhovnicească şi mărturisirea lui publică, oglindindu-se în sutele de pagini rămase în manuscris şi în multele cuvinte nescrise, dar rostite în cadrul întâlnirilor şi predicilor de la mănăstirile Antim, Crasna - Gorj, Plumbuita, Sihăstria, Slatina şi Rarău. Avea să moară ca mărturisitor la Aiud în data de 17 noiembrie 1962.

Intrând în anul 1945 în obştea Mănăstirii Antim, după doi ani de temniţă, Sandu Tudor îşi vinde toate proprietăţile şi contribuie substanţial la restaurarea mănăstirii. Prezenţa sa la Antim va atrage apoi şi alte personalităţi însetate de viaţa duhovnicească, monahi şi mireni, care vor forma și o asociaţie juridică, numită Rugul Aprins, în anul 1946. Iar întâlnirea cu părintele Ivan Kulâghin, în toamna anului 1945, a însemnat pentru Sandu Tudor începutul unei perioade noi în prefacerea lui duhovnicească.

În biblioteca stăreţiei, duminica şi joia seara, după Vecernie, erau organizate întâlniri, confe­rințe, colocvii şi discuţii, uneori aprinse, despre rugăciunea inimii şi despre alte teme teologice şi artistice. Erau prezenţi intelectuali de marcă ai culturii române din acea perioadă: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu, Olga Greceanu, Constantin Joja, Mihai Avramescu, preotul profesor Dumitru Stăniloae, doctorul Gheorghe Dabija, arhimandriţii Benedict Ghiuş, Vasile și Haralambie Vasilache, Sofian Boghiu, ieromonahii Adrian Făgeţeanu, Arsenie Papacioc, Roman Braga și Felix Dubneac, preotul Nicolae Bordașiu, fratele Andrei Scrima, precum şi unii studenţi deveniţi mai târziu doctori - Nicolae Nicolau, profesori - Mihai Rădulescu şi studenții la arhitectură Gheorghe Văsîi și Dan Pistol ș.a. Prima conferință a ținut-o chiar Sandu Tudor - avea titlul „Călătorie spre locul inimii” și era o adevărată pledoarie pentru rugăciunea neîncetată și isihie. Concepția lui privind viața mistică de unire rugătoare cu Dumnezeu o putem desprinde și din cuvintele sale: „A te ruga necurmat lui Dumnezeu înseamnă să te aprinzi în toate chipurile, în toate felurile şi din toate pricinile vieţii tale, tu însuţi să fii numai flacără şi jar şi iar flacără pentru El. Domnul este Mângâietorul” (Caiete 2. Sfinţita Rugăciune, ed. cit., p. 13).

Întotdeauna lua cuvântul la prelegeri

Trebuie spus că Sandu Tudor (fratele Alexandru) întotdeauna lua cuvântul la aceste prelegeri, pe care, de obicei, le ţineau pe rând, dar el făcea, întotdeauna, o recapitulare. Și, precum ne povesteau Părinții Sofian şi Adrian, erau trimişi şi informatori securişti ca să observe, uneori să provoace anumite discuții și diversiuni în cadrul acestor întâlniri, să pună întrebări nepotrivite sau derutante ca să rupă atenţia oamenilor şi, totodată, să ia pulsul atenţiei celor prezenţi. Dar fratele Alexandru (Sandu Tudor) îi punea la punct imediat, pentru că îi simţea, îi vedea, îi recu­noștea.

Foarte mulţi din cei amintiți şi încă alţii, pe care nu i-am numit - nu din neglijenţă -, studiau vieţile Sfinţilor Părinţi, scrierile paisiene de la Neamţ, dobândirea rugăciunii, scara Sfântului Ioan. Însă pentru această comunitate de duh și de rugăciune a Rugului Aprins, a rânduit Dumnezeu un alt dar, pe părintele Ivan Kulâghin (sau Ioan cel Străin). El le aduce Sbornicul şi mărturia Pelerinului rus și îi iniţiază în rugăciunea inimii şi le descoperă Ortodoxia în expresia ei isihastă. Atunci când e constrâns să plece în URSS, unde va şi dispărea fără urmă, Părintele Ioan îl lasă ca urmaş întru călăuzire tocmai pe fratele Alexandru (Sandu Tudor).

În meditațiile sale cuprinse în volumul „Taina Rugului Aprins”, Sandu Tudor spunea că precum iubirea e mereu nouă, dinamică, așa și rugăciunea e mereu altfel, dar ea trebuie lucrată continuu și de aceea „stereotipia era asociată mereu cu sterilitatea, pe când efortul de «simplificare» a inimii, adică de concentrare a ei asupra esenţelor şi de unire a ei cu mintea, era privilegiat ca aducător de roade spirituale bogate. Modelul propus, prin iniţierea în practica rugăciunii inimii, este unul fără îndoială soteriologic. Omul care se roagă neîncetat, în taina inimii sale, este asemenea înţeleptului ce-şi zideşte casa pe stâncă. Nimic nu-l mai poate sminti” (Constantin Jinga, Biblia și Sacrul în literatură, ed. cit., p. 74). Dar, ca și Sfinții Părinți, Sandu Tudor afirmă că rugăciunea neîncetată susține și se intensifică odată cu lucrarea virtuților. „Rugăciunea este interioară fiinţei umane. Asemenea Păsării Unice, ea antrenează în respiraţia ei atât sufletul, cât şi trupul, pe care le smulge din vârtejul patimilor îngăduind, astfel, rodirea virtuţilor esenţiale. În optica lui Sandu Tudor, lucrarea virtuţilor nu poate subzista în afara rugăciunii, iar rugăciunea se cere conjugată, neapărat, cu lucrarea virtuţilor” (Idem, p. 78).

În creaţia sa, lirica şi evlavia sunt aproape sinonime

În creaţia călugărului erudit de la Antim, lirica şi evlavia sunt aproape sinonime, iar forma lor de maximă expresivitate este rugă­ciunea. De aceea, despre rugăciune, Sandu Tudor vorbeşte aproa­pe în tot locul în toate scrierile sale. Însă înclinaţia lui Sandu Tudor spre poezie şi dragostea pentru acest tip de limbaj, atât de tainic şi de delicat, pe de-o parte, dar şi de vast şi apofatic, pe de altă parte, atestă, de fapt, viitoarea lui înălţare pe treptele rugăciunii şi marele potenţial de a scrie Imnul acatist al Rugului Aprins (în 1948), o ca­podoperă stilistică, poetică, teologică şi mistică, unică în lume. Doxologia în formă poetică și poezia în stare doxologică ating în Imnul acatist poate cea mai înaltă expresie din toată cultura omenirii.

Putem afirma că Sandu Tudor s-a apropiat şi adâncit în rugăciune cu un întreg bagaj de raţiune şi sensibilitate, cu un vast univers lăuntric, parţial şi exprimat metaforic, încărcat de înţelesuri acumulate din nenumăratele lecturi duhovniceşti, teologice, filosofice şi poetice, aşa încât exprimarea sa în poezie şi în rugăciune poate fi privită ca o transfigurare deplină a gândirii şi simţirii sale. Sandu Tudor a transformat rugăciunea din lucrare în stare, tocmai pentru că sufletul lui se pregătise de-a lungul anilor pentru această prefacere duhovnicească. Dorul lui după Dumnezeu și după sfinți a crescut în tărie precum flacăra de la mărimea florii de foc la cea a unui întreg rug aprins. Această tensiune și lumină crescânde ale iubirii, mulțumirii și slăvirii față de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și față de Maica Sa cea Preacurată nu o putem decât intui din versurile Imnului acatist al Rugului Aprins:

„Cine este Aceasta, ca zorile de luminoasă şi curată?
E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.

Stăpâna Lumii şi
Doamnă a dimineţii.

Logodnica Mângâietorului, preschimbător al vieţii!

Spre tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!

Ia-ne şi pe noi părtaşi
ai Sfântului Munte Tabor.

Şi fă-te şi nouă umbră şi rouă tu adumbrirea de dar,

să-şi afle şi firea noastră
înnoirea din zămislirea de har.

Ca să-ţi strigăm cu toată făptura, Într-o deplină închinăciune.

Bucură-te, Mireasă, Urzitoare de nesfârşită rugăciune!”

De asemenea, Epilogul la Imnul acatist al Rugului Aprins poate fi citit ca o adevărată introducere în învăţătura despre rugăciunea inimii. Iar „Cartea Muntelui Sfânt” și „Apocalipsa lui Ioan. Numai argument de predoslovie” sunt adevărate tratate de mistică isihastă, în care autorul vorbește despre purificarea minții și a inimii, despre reve­lațiile duhov­ni­cești, despre înnoirea ființei umane pe care o prilejuiește rugăciunea și despre semnele și efectele prezenței lui Dumnezeu în om.

Acumulând în cadrul mănăstirii și al Rugului Aprins de la Antim aceste experiențe și certitudini mistice ale unirii lui cu Dumnezeu prin rugăciune, părintele Agaton (Sandu Tudor) și-a zidit casa sufletului pe stâncă, fiind și mai întărit în credință și mai pregătit „să înfrunte toate furtunile patimilor și puhoaiele năprasnice ale prigoanei celei mai cumplite” în viața lui de monah și cleric, de trăitor consacrat și propovăduitor al Evangheliei lui Hristos.

Academia duhovnicească de la Mănăstirea Rarău

După așezarea lui la Schitul Rarău ca stareț în 1954, părintele ieroschimonah Daniil a continuat să lucreze rugăciunea și scrisul experiențelor sale duhovnicești filtrate și întărite prin experiența filocalică a Sfinților Părinți. Din mărturia părinților Adrian Făge­țeanu și Roman Braga, dar şi din notele informatorilor care îl urmăreau și la Schitul Rarău, părintele Daniil urmărea să înfiinţeze un schit de călugări intelectuali cu 12 ucenici, care urmau să traducă din cărţile Sfinţilor Părinţi, din Filocalie şi din celelalte cărţi teologice. Așa încât pe mulţi dintre vechii cunoscuți, monahi și mireni, îi chema și-i cerceta de vor să se implice în proiectul său duhovnicesc. Astfel, a ales 12 ucenici, deşi securiştii încercau să infiltreze şi printre ei oameni care să toarne sau să dezbine. Încercase aceasta şi pe când era stareț la Schitul Crasna - Gorj, dar, fiind arestat, lucra­rea lui s-a oprit. La Schitul Rarău, părintele Daniil a continuat să-și facă ucenici monahi, să sfinţească oamenii prin slujirea sa ca preot şi ca duhovnic.

Deși obștea nu era chiar mare la Rarău, părintele Daniil ținea seara cuvinte de întărire și lămurire dogmatică și mistică atât fraților din mănăstire și din mănăstirile din împrejurimi, cât și mirenilor veniți în pelerinaj și găzduiți cu multă generozitate. Iar la predicile duminicale sau praznicale era necruțător: după ce prezenta Evanghelia sau viața sfinților zilei și importanța bisericească și mistică a sărbătorii, extrapola subiectul și-l aducea în actualitate, combătând ereziile apusene fie cele religioase (catolicismul, protestantismul și sectarismul), fie cele ideologice (materialismul, comunismul, evolu­țio­nismul, ateismul) sau artistice (suprarealismul, cubismul etc.). De asemenea, predica foarte mult împotriva ateismului sistemului de învățământ, uneori chiar se certa în idei cu profesorii care veneau cu elevii lor în pelerinaje, în vizite, în călătorii şi pe mulţi îi trezea la o viziune creştină asupra existenţei, dovedindu-le și prin argumente raționale netemeinicia concep­țiilor evoluţioniste și materialiste.

Unul dintre cei mai devotaţi ucenici ai părintelui Daniil a fost ­părintele Adrian Făgeţeanu. Când părintele Daniil s-a dus la Crasna - Gorj, părintele Adrian a mers după el. Evident, informatorii Securității îi urmăreau continuu, își anunțau superiorii, iar aceștia interveneau mereu ca să-i îndepărteze pe unul de altul. Apoi, la Rarău, părintele Adrian mergea la el şi era urmărit şi acolo şi în notele informatorilor scrie că el îi spunea părintelui Daniil ce mai fac toţi legionarii din vechea lor „gardă” sau prietenie, pe care-i cunos­cuseră fie în vremea liber­tății, fie în temnițele statului. Părintele Adrian a fost şi el un mărturisitor al lui Hristos şi merită pomenit şi păstrat viu în conştiinţa noastră ca toţi părinţii mărturisitori ai Rugului Aprins.

Părinții, frații și informatorii din schit și-l amintesc pe părintele Daniil ca pe un om care, împlinind toate treburile legate de conducerea și administrarea obștii, își făcea timp adesea să se retragă în pădure ca să se roage în liniște sau să contemple creația lui Dumnezeu. Experiența și dulceața rugăciunii i-au devenit a doua fire prin pre­zența lor constantă în ființa lui, în preocupările și-n timpul de zi cu zi. Iar seara, până târziu spre di­mineață, în liniștea chiliei, medita și scria foarte mult. Numai manu­scrisele adunate din chilia părintelui la arestarea lui au umplut câțiva saci.

Se îngrijea nu numai de sufletele fraților din obște, dar și de cele necesare traiului

Sobru și elegant, ca și-n tine­rețea de mirean și ca și-n restul vieții, dar totodată cald și blând, „patriarh al munților”, părintele stareț Daniil se îngrijea cu multă atenție nu numai de sufletele fraților din obște, dar și de cele necesare traiului zilnic, de refacerea chiliilor și de pregătirea celor de trebuință unei vieți simple, dar fără lipsuri a călugărilor din schit. Voia ca ei să nu mai aibă grija celor „trupovnicești”, cum le spunea în glumă, ci să se ocupe de tradusul și trăitul cuvintelor Sfinților Părinți. Și, într-adevăr, deși sărac din punct de vedere material, schitul era cunoscut pentru buna lui rânduială duhovnicească, liturgică și administrativă.

Unii își amintesc de momente când era lipsă de alimente în schit pentru obște și pentru lucrătorii mireni, dar părintele Daniil îi înștiința pe frații de la bucătărie că vor veni alimentele, dar ei să-și vadă de rânduială și să se roage smeriți, că Maica Domnului are grijă de copiii ei. Și, chemați de Dumnezeu în acele zile, veneau diverși credincioși (cu căruțele uneori) aducând saci de mălai, făină, legume, fructe și pește, tot ce mai era necesar. Mare era credința și statornicia părintelui Daniil în cuvintele Mântuitorului Hristos!

Unul dintre ucenicii monahi ai părintelui Daniil mărturisește: „Aici, pe Rarău, eram mai aproape de cer cel puţin cu 1.000 de metri faţă de cei de la Antim! În acest Eden al Ţării de Sus am trăit cei mai frumoşi ani ce şi-i poate dori un muritor. Nu voi putea niciodată să îmbrac în cuvinte acele clipe de înălţare sufletească alături de părintele Daniil, care m-a ajutat şi îndrumat spre studii teologice nedesăvârşite, căci a intervenit arestarea p. Daniil în primăvara anului 1958, desfiinţarea schitului, la 1 octombrie 1958, şi arestarea mea de la Mănăstirea Slatina în anul 1959, la 15 ianuarie, din Altarul bisericii şi sub privirea p. Stareţ Petroniu Tănase” (Mihai Rădulescu, Rugul Aprins de la Antim la Aiud, ed. cit., pp. 105-106).

Tăria credinței și a rugăciunii lucrătoare a părintelui ieroschimonah Daniil

Mărturia acestui om, care și-a acoperit identitatea sub pseudonimul literar Doinel Codreanu, preluată de profesorul Mihai Rădu­lescu, ne descoperă tăria cre­dinței și a rugăciunii lucrătoare a părintelui ieroschimonah Daniil și minunile pe care Dumnezeu le rân­duiește prin sfinții din cer și prin închinătorii și rugătorii Lui de pe pământ.

„Trebuie să știți că pe Rarău părintele Daniel a salvat viaţa unui tânăr condamnat la moarte încă de la naşterea lui. Această faptă a părintelui Daniel copleşeşte peste măsură toată viaţa şi activitatea sa, faptă pe care puţini o cunosc. Este vorba de viaţa fiului Principelui Nicolae, născut în Bucovina în urma unei vechi iubiri cu o frumoasă bucovineancă, iubire zădărnicită de Carol al II-lea, care l-a împins pe Nicolae în cea mai mare decepţie din dragoste pentru toată viaţa şi care a constituit adevăratul motiv al căsătoriei sale cu Ioana Dumitrescu-Dolleti şi a nesupunerii sale faţă de tiranul Carol al II-lea. Părintele Daniel (la cererea lui Nicolae) a salvat şi a ocrotit viaţa acestui vlăstar princiar, izolându-l în sihăstria Rarăului, îmbrăcându-l în haină monahală până în anul 1959, când a fost arestat şi el, tot în legătură cu Rugul Aprins şi care a supravieţuit închisorilor comuniste şi trăieşte undeva în Bucovina, într-o singurătate desăvârşită, neştiut de nimeni, ocrotit de Dumnezeu, căci mulţi îl cred mort încă din 1959. (…) Să mai cunoaşteţi un adevăr. Şi anume că «tatăl» meu a ştiut că am murit. Dar când a aflat că supravieţuiam «atentatelor», printr-un anumit Mihai Fotin Enescu fiindu-i făcute cunoscute unele fapte, a avut un şoc. Tot prin el s-a luat legătura cu Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor, adică părintele Daniel), care a lucrat în tăcere şi m-a supravegheat şi care a intervenit atunci când destinul mi se stingea. (…) Iubeam numai puritatea naturii şi doream să mor în inima ei. În miez de noapte, însângerat şi epuizat, am urcat pe Piatra Popilor şi, în disperarea mea, am început să strig cu ură spre Dumnezeu, sfidând Raiul şi iadul şi dorind (...) să mi se şteargă numele din Cartea Vieţii. (...) La strigătele mele de disperare, când credeam că sunt singur între pământ şi Cer, când viaţa mea se hotăra cu moartea... am simţit pe umăr o mână de om. Urmă o ­îmbrăţişare. Era părintele Daniel. Astfel ne-am cunoscut, printr-o minune, căci unde mă aflam nu era cărare pentru om, era un fund de iad de unde ţâşnea acea stâncă spre cer, de unde m-a cules ­salvatorul vieţii şi al sufletului meu. Spaima salvării a fost atâta de dureroasă, încât mult timp nu am putut să mai vorbesc. Ce căuta stareţul în locuri atât de pustii şi la acel ceas? (…) Cetinile brazilor, peşterile din stânci şi apa Bistriţei de la poalele Rarăului mai poartă încă, în îmbrățişarea lor, rugile ce izvorau din Altarul bisericii unde a slujit acest blând şi temut Patriarh al Munţilor. (...) În acest ceas de taină din sihăstria codrilor, când liniştea e mai cumplită ca moartea, îl văd cum apare pe stânca pe care se ruga sub bolta înstelată, întinzând mâinile spre Cer, iar dulama neagră îi strălucea de puterea rugăciunii ce-i izvora din majestuoasa-i făptură. Stătea singur pe stâncă, îmbrăţişând cerul cu braţele, iar în adâncul fiinţei mele auzeam vocea lui caldă şi zguduitor de tristă. Clipa aceasta supremă în care-l văd mereu mi se pare fără de sfârșit, iar când neputința tinereții de a intra în veșnicia ei mă făcea să mă apropii de el şi să-l trag de pulpana dulamei pentru a nu se înălţa de pe pământ şi mă împingea să rostesc cu glas tare: «Binecuvântează, Părinte!», figura de pe stâncă dispărea, iar eu păstram în palmă atingerea hainei lui, ca pe o binecuvântare caldă ce se strecura printre degete, aşa cum se strecoară lumina lunii printre crengile eternului verde al brădetului. Schitul Rarău a fost pentru părintele Daniel acea clipă de Rai pe care a trăit-o intens, până la incandescenţă, înainte de a coborî în întunecoasele închisori ale iadului comunist. Muntele Rarău, acest ­Athos al Bucovinei, a trăit o scurtă perioadă de glorie, iar plaiurile şi codrii lui de brad au fost sfinţiţi şi de prezenţa în trup a acestui martir al Bisericii noastre Ortodoxe” (Mihai Rădulescu, Rugul Aprins de la Antim la Aiud, ed. cit., pp. 106-110).

Uriașa lui statură duhovnicească ne-o dezvăluie și prețuirea de care se bucura între părinții Bisericii noastre care viețuiau la Mănăstirea Antim și care i-au trimis o frumoasă scrisoare de felicitare în ziua prăznuirii Sfântului lui ocrotitor, Daniil Stâlpnicul (13 decembrie): „Prea Cuvioase Părinte Daniil, ziua de azi ne pune înainte chipul Cuviosului Stâlpnic Daniil și cu el împreună, pe cei de un nume și de o râvnă cu dânsul. Dreapta înălțare a Stâlpului - această adevărata coloană a noului și veș­nicului Templu al lui Hristos - Dumnezeu închipuie mereu suirea curată a rugăciunii trezvitoare, temeiul urcării noastre la cele de sus, care sunt și cele dinlăuntru. De aceea, hramul zilei ne unește pe toți cei de aici, întru aceeași urare de bună sporire la străduința de înălțare lăuntrică pe care v-o pregătește Sihăstria Rarăului, spre cinstirea Numelui de Slavă al Domnului și spre bucuria dragostei noastre frățești. Astfel că, din vârful stâlpului de veghe al inimilor, să întâmpinăm venirea cea de taină a Mântuitorului, rostind, odată cu Apostolul, chemarea împlinirii din urmă: Amin! Vino, Doamne Iisuse! Cu doriri de mulți ani, spre nașterea de fii duhovnicești și spre închegarea în scris a tezaurului de învățătură de taină, al cărui depozitar sunteți! Arhim. Sofian ­[Boghiu] Protos. Petroniu [Tănase] Ierom. Antonie [Plămădeală], Fr. Andrei [Scrima]”.