Împreună cu Hristos, traversăm marea vieții spre limanul mântuirii

Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat.

Potrivit relatărilor evanghelice, Mântuitorul, după ce a hrănit mulţimile în pustia de lângă și după ce ucenicii Lui au strâns firimiturile rămase, i-a silit pe aceştia să se urce în corabie şi să traverseze Marea Galileii, ca să ajungă în cetatea Betsaidei. Apoi Iisus S-a urcat în munte singur, ca să Se roage. Domnul ne învaţă şi pe noi ca la finalul oricărei fapte bune sau lucrări reuşite şi binecuvântate de Dumnezeu să aducem mulţumire Lui, Celui ce ne-a ajutat să o împlinim, în singurătate și liniște. Trebuie să menţionăm că, de fapt, starea firească de rugăciune euharistică (mulțumitoare) este starea cea mai înaltă şi, totodată, care-i oferă omului demnitatea de făptură logică și dialogică (rațională și comunitară), zidită de Dumnezeu după chipul Lui, dornică de viața, comuniunea și fericirea Lui veșnice, de asemănarea cu El. Iar pe Apostoli i-a silit să plece repede cu corabia, ca să se ferească de slava deșartă, pe ţărmul celălalt, El pregătindu-le în ascuns un alt examen al credinței și al iscusinței lor, al stăpânirii interioare și exterioare. Pentru că, oricum, nu ei erau autorii minunii înmulțirii pâinilor și săturării mulțimilor, deși au participat la săvârșirea ei...

Ucenicii erau tulburaţi de frica generată de necredință

Era noapte, era furtună, ploua tare, corabia era învăluită și clătinată de valuri, iar Apostolii erau învăluiţi și clătinați de frică. Toată noaptea, spun Sfinţii Evanghelişti, corabia s-a luptat cu valurile şi nu prea mai înainta la un moment dat, deși era departe de ţărm. Nu mai înainta fiindcă vântul era împotrivă, iar priceperea pescarilor era depășită de furia stihiilor, a aerului, a focului (fulgerelor) și a apei. Ucenicii erau tulburaţi nu numai de frica provocată de furtună, ci mai ales de frica generată de necredință. În aceste momente de agitație fizică (exterioară) și metafizică (interioară) a ucenicilor, principala lor ispită era frica ce se naşte din puţina credinţă în Dumnezeu și în pronia Lui părintească atotcuprinzătoare.

Iisus S-a apropiat de corabie pe la straja a patra din noapte, adică pe la ora 3 dimineaţa (după ce ucenicii Lui s-au ostenit cu vâslitul ore întregi și apoi s-au tulburat odată cu marea în mijlocul furtunii), mergând pe apă ca pe uscat, dovedindu-și puterea Sa dumnezeiască, superioară legilor fizicii, forțelor stihiilor și constrângerilor cauzal-deterministe ale materiei.

Știm că în toată istoria lumii, de multe ori Dumnezeu Și-a arătat în chip minunat puterea și purtarea Sa de grijă față de poporul Lui, față de cei credincioși Lui, arătând că este prezent în lume și în oameni și le cunoaște fricile și frământările lăuntrice. Astfel, la ieşirea din Egipt a poporului evreu, la porunca lui Dumnezeu, atunci când Sfântul Proroc Moise a însemnat Marea Roşie în chipul Crucii, apele s-au despicat, iar poporul a ieşit din Egipt mergând pe nisipul mării, având în lateral ziduri de apă. De asemenea, Iisus (sau Ioșua) Navi a despicat apa Iordanului, iar poporul evreu a trecut iarăși pe uscat, pe fundul râului Iordan, având pereţi de apă în lateral, tot la porunca lui Dumnezeu, apele păstrând încă o dată, iată, rânduiala ascultării lor de Dumnezeu și de omul Lui, spre dovedirea dreptei credinţe, spre ­întărirea în credință a poporului lui Dumnezeu şi spre adeverirea cuvintelor Dumnezeului celui Viu, care este mereu ascultător şi lucrător în poporul Său.

Dar Apostolii au văzut acum altă epifanie dumnezeiască, o mi­nune mai mare decât trecerile po­porului pe uscat prin apă, men­ționate în Vechiul Testament. L-au văzut pe Iisus Hristos -
Dumnezeu mergând deasupra apei, păşind pe valuri ca pe nişte lespezi (cum spunea poetul și medicul Vasile Voiculescu), îna­intând spre ucenicii Lui, care s-au înspăimântat şi mai tare, crezând că tot ceea ce văd ei, ­arătarea aceea a nopţii, e o nălucă înspăimântătoare, o arătare diavolească.

Într-adevăr, în timpul zilei, ochiul omenesc distinge mai întâi culorile şi apoi, foarte rapid, formele şi toate trăsăturile sau detaliile obiectelor din lumea materială. În timpul nopţii, însă, pe întuneric, chiar dacă mai și fulgeră sporadic, ochiul distinge mai întâi formele (contururile) obiectelor şi apoi distinge celelalte calităţi. De aceea au văzut ca o fantomă, așa li s-a părut arătarea lui Hristos şi s-au temut mai tare şi strigau - spun Sfinţii Evanghelişti - şi ne întrebăm şi noi ce strigau, ce strigă un om când e înfricoşat? Păi, strigă către Dumnezeu, nu-i așa? Cere disperat ajutorul lui Dumnezeu.

Ucenicii L-au recunoscut şi după glas şi după puterea cuvântului

Aşa au strigat şi ei şi Mântuitorul le confirmă - rugăciunea lor fiind săracă, dar sinceră - prin aceste cuvinte: „Îndrăzniţi, Eu Sunt, nu vă temeţi!”. Ucenicii Mântuitorului n-aveau concepţia cuvenită despre Iisus Hristos ca Dumnezeu Viu și Adevărat, care ştie toate cele ce se-ntâmplă în lume și-n sufletele oamenilor, care-I prezent şi ascultător lângă ucenicii Săi, lângă cei Care-L ascultă pe El. De aceea le spune: „Îndrăzniți, Eu Sunt, nu vă temeţi!”. Iar atunci ucenicii L-au recunoscut, şi după glas şi după puterea cuvântului, că este Iisus Hristos, Învăţătorul lor. Inițial ei nu-L recunoscuseră ca Dumnezeu sau ca Tată iubitor și Creator al lor, al oamenilor şi al Universului.

Mântuitorul i-a arătat lui ­Petru că vrea totdeauna să confirme mărturisirea iubitoare a celor care Îi sunt ucenici. Petru a înaintat câţiva paşi pe apă, dar, la un moment dat - şi aici tâlcuiesc Sfinţii Părinţi - văzând vântul și valurile pentru că atunci şi-a întors privirea de la Hristos. Nu L-a mai văzut pe Hristos ca şi ţintă continuă, nu se dăruise deplin lui Hristos mergând în baza poruncii sau chemării Lui. Petru s-a uitat împrejur, L-a pierdut pe Hristos din ochi şi L-a pierdut şi ca ajutor. Şi așa a ­început Petru să se scufunde în valuri. Atunci a strigat Petru şi a zis: „Doamne, scapă-mă!”. ­Mântuitorul l-a prins de mână, dojenindu-l: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”, şi l-a adus cu Sine în corabie. Iar atunci când au pășit în corabie, vântul s-a risipit şi valurile s-au potolit, spun Evangheliștii, iar corabia a ajuns îndată la locul unde voiau să ajungă, adică în ținutul Ghenizaretului. Şi, văzând cele petrecute, toţi ucenicii au căzut la pământ, I s-au închinat şi au zis către Iisus: „Cu adevărat Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu”. Abia acum ucenicii L-au recunoscut și mărturisit pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, de care ascultă marea și vântul, dar de care ascultă şi fricile omului. Atunci s-au încredinţat Apostolii că Hristos le cunoaşte adâncurile interioare, aşa cum cunoaşte adâncurile mării exterioare şi le linişteşte cu cuvântul Lui atotputernic şi cu prezența Lui aducătoare de pace și binecuvântare.

El ştie în ce luptă ne aflăm

Dar ce mai înțelegem din fragmentul Sfintei Evanghelii după Matei (14, 22-34) care a fost citit astăzi? Mai înţelegem că, deşi nu-L vedem pe Dumnezeu adeseori în toiul încercărilor noastre, El ne poartă de grijă, El ştie în ce luptă ne aflăm. El ştie cât de mari sunt valurile şi vânturile ispitelor şi nu ne lasă niciodată în încercări mai mari decât puterea noastră. Totodată, ştim că Mântuitorul Hristos ni le rânduieşte pe toate ca pe nişte examene ale credinţei și ale maturizării noastre, examene pe care El vrea să le trecem, nu să ne împiedicăm de ele.

Apoi, mai înţelegem că Mântuitorul vrea de la noi răbdare în încercări, stăruinţă în rugăciune, nădejde și curaj. Să nu ne temem când vin valurile şi vânturile încercărilor şi să fugim de ele, să căutăm, poate, soluţiile mai ieftine, să ne facem viaţa mai uşoară sau mai protejată de încercări. De asemenea, nu trebuie să ne căutăm noi încercările, ispitindu-ne singuri fără discernământ, aruncându-ne orbește cu capul înainte, fără nici o prevedere şi doar cu dorinţa de bravadă. Mântuitorul ne arată că ne ascultă toate rugăciunile şi mai ales cele făcute în momente de criză, de tulburare - să zicem extremă -, când, de fapt, noi ne vedem neputinţa, slăbiciunea şi atunci strigăm ca El să ne scape, nu noi, prin puterile noastre. Vedem că vorba Domnului „Fără de Mine nu puteţi face nimic” este un cuvânt mereu actual, pentru noi toţi. Fără Hristos nu putem face nimic bun nici pentru noi, nici pentru alții. Mai vedem, de asemenea, că e bine să stăm în Corabia Bisericii, împreună cu toţi credincioşii Lui şi aici să-I aducem slavă, mulţumire şi binecuvântare pentru toate pe care ni le rânduieşte în pedagogia Sa atotînțeleaptă.

Apoi, încercările precum bolile și pierderile sunt experienţe prin care Dumnezeu ne ajută la maturizarea noastră în credinţă. Mântuitorul i-a învăţat pe ucenici să nu se teamă, căci El este cu ei „în toate zilele, până la sfârșitul veacului”, chiar dacă nu în mod vizibil. Iisus i-a încurajat anticipat pe ucenici să nu se îndoiască atunci când ei vor propovădui Evanghelia până la marginile lumii, să nu se teamă de calomnii, persecuţii, prigoane, ispitiri şi din partea forţelor dezlănţuite ale diavolului şi din partea oamenilor şi chiar din partea naturii, prin toate încercările, Dumnezeu ajutându-i să treacă examenele credinţei şi ale răbdării. Mântuitorul Hristos i-a trimis pe ucenici în furtună, ca să înveţe pe viu răbdarea și rugăciunea în încercări și necazuri, să stăruie în credinţa cea dreaptă şi ascultătoare. De-a lungul timpului, Biserica a fost mai mereu în furtună, în încercări și prigoniri. Dar și fiecare creştin în parte este încercat; numai trecut prin furtuna ispitelor, creștinul se căleşte prin aceste încercări ale vieții, care-i oţelesc voinţa şi credinţa, care-i măresc agerimea şi trezvia şi care, totodată, îl învață să se roage în orice moment.

Oameni care şi-au dovedit râvna lor furtunoasă pentru Hristos

Mântuitorul spune că „Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş vrea ca acum să fie aprins acest foc”. Acest foc al râvnei, al credinţei, uneori ia aspect de furtună bună, de flacără duhovnicească. În felul acesta înţelegând lucrurile, ne dăm seama că cel mai „furtunos” om a fost Sfântul Proroc Ilie, iar „coordonatele” vieţii lui am văzut că erau: pară de foc, vârtej, iuţime; toate acestea arătau râvna lui şi ascultarea lui față de Dumnezeu, care se dovedeau cu viteza fulgerului. Mai sunt alţi trei oameni care şi-au dovedit râvna lor furtunoasă pentru Hristos, și anume: Ioan Botezătorul și „fiii tunetului” (boanerghes), adică cei doi fraţi - Iacob şi Ioan (fiii lui Zevedeu), care, am văzut, erau gata să moară, gata să bea paharul suferinţei pentru Hristos şi tot­odată să aducă mărturia iubirii Lui în lume. La fel, și nouă ne cere Mântuitorul să nu ne temem de furtunile încercărilor, ci să răbdăm în ele şi să ne întărim râvna în timpul sau în toiul lor. Să ne înteţim rugăciunea şi tot­odată mulţumirea către Dumnezeu, pentru că încercările ascund binecuvântări ale lui Dumnezeu. Ele acoperă sub povara cru­cii/greutății lumina cununii celei netrecătoare a credinţei. De aceea şi Sfinţii Mucenici, în toiul încercărilor lor, nu s-au lepădat de Hristos, ci mai intens, cu mai multă râvnă mărturiseau cre­dința lor și Dumnezeu îi întărea şi de multe ori chinurile lor le deveneau prilejuri de doxologie a lui Hristos. Să nu căutăm, așadar, o viaţă comodă, o viaţă încremenită, nu zic liniştită, în comoditate, în lux şi în delăsare, ci să ne antrenăm sufletul în luptele duhovnicești ca niște veritabili atleți ai lui Hristos!

Aţi văzut că Biserica Ortodoxă, Biserica lui Hristos, care-i Corabia mântuirii şi care este „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, nu două, nici nouă, a străbătut valurile istoriei întotdeauna în furtună, încercată fiind de multe vânturi și de multe valuri. Să rămânem în ea, nu să fugim din ea, cum fac unii creduli, căutând o mântuire comodă şi chiar o zisă ceremonie simplistă ca la apuseni, unde toată lumea stă pe scaune, încremenită într-un absenteism de statuie, într-o atmosferă lipsită într-adevăr de râvna Duhului, care duce la cunoașterea empirică a Domnului Iisus Hristos, la doxologia iubitoare şi mulţumitoare a lui Dumnezeu. Să nu căutăm alte căi şi mai rătăcite, mai „ieftine”, pe care le promit alţi propovăduitori, unii zişi creștini (hulitorii neo-protestanți sau psihote­rapeuții new-age), alții păgâni, cu totul îndepărtaţi de la Hristos, şi care propun tot felul de căi spirituale, de fapt, de rătăciri mortificatoare de suflet și de trup. Toate aceste forme eretice de spiritualitate nu aduc binecuvântarea sau pacea lui Hristos „care covârşeşte toată mintea”, ci confuzie și tulburare, generând tot felul de euforii anarhice, de vrăjeli senzaţionaliste, pe care omul contemporan nu ştie să le mai discearnă şi în care, de multe ori, se mutilează și se sufocă duhovnicește. Or, doar credința creștin-ortodoxă hrăneşte sățios sufletul omului la capătul rugăciunii contemplative, la capătul şi totodată pe drumul purificării de păcate prin pocainţă lină în Biserica lui Hristos.

Calea mântuirii este calea Bisericii, a comuniunii, a sfinţeniei, a crucii, a răbdării încercărilor, în Corabia lui Hristos, pe care Hristos o conduce neîncetat. N-a fost nici o vreme și nici o clipă, vreun moment sau vreo încercare în care Biserica să nu-L aibă pe Hristos drept Cap sau Conducător al ei. Biserica Ortodoxă reprezintă Biserica şi Trupul lui Hristos, Cel veşnic viu şi, pentru că e Trupul comunitar al lui Hristos, atâtea atacuri dezlănţuite ale duşmanilor Lui, ale diavolilor şi ale oamenilor răi, se năpustesc asupra ei, ca şi vânturile şi valurile, încercând s-o doboare sau măcar să agaţe şi să înece pe unii mai delăsători de pe punte.

El potoleşte furtunile, vânturile și valurile

Biserica lui Hristos a avut, are și va avea mereu felurite încercări: prigonirile stăpânirilor politice totalitare, dezbinările ereziilor, nevrednicia unor ­slujitori, antropocentrismul ideologiilor umaniste și transumaniste, duhul lumesc al secularizării modernist-tehnologiste. Dar Domnul Iisus Hristos e în ea și la cârma ei. Hristos îi poartă de grijă și El potoleşte furtunile, vânturile și valurile, cu condiţia ca noi să nu ne împuţinăm în credinţa noastră, să nu ne temem în singurătatea „luptelor” și să nu ne lăsăm copleşiţi de fricile şi de himerele lor. Un mare poet german spunea că în singurătate şi în întuneric există legiuni de demoni care îl atacă pe om cu frica. Aţi auzit pe mulţi care spun că nu mai pot dormi noaptea sau stau cu lumina aprinsă din cauza unei frici inexplicabile, din cauza împuţinării credinţei lor în Dumnezeu cel Atotprezent și Atotputernic. Dar ce face însă să se împuţineze credinţa omului? Tocmai nelucrarea și neînţelegerea ei, lipsa iubirii smerite și milostive, lipsa rugăciunii și a postului, lipsa citirii cărților sfinte și a hrănirii celei duhovniceşti, toate acestea împuţinează credinţa şi fac ca sufletul omul să fie cuprins treptat de delăsare și debusolare semantică, de desacralizare și însingurare, de întuneric și moarte. Iar acolo colcăie demonii și himerele lor, ereziile, patimile și fricile care îl ţin pe om rob adesea unor obstacole închipuite.

Și astăzi auzim cu toţii că mulți oameni sunt tulburați de atacuri de panică sau de depresie, de o raportare fricoasă inexplicabilă din punct de vedere medical (științific) față de viitor sau față de trecut, dar care, de fapt, e atât de explicabilă din perspectiva duhovnicească: oamenii nu au credință dreaptă în Dumnezeu, nici precauție înțeleaptă în alegerile lor de viață și se aruncă fără rugăciune și discernământ în experiențe care ajung să-i sperie cu tot felul de iluzii, de năluciri, de posibile obstacole sau de variante de viitor, care, de fapt, adesea nu există. Alteori, frica ajunge să amplifice în mintea omului un dușman la proporții uriașe, exagerând anticipat gravitatea întâlnirii cu el. Pentru că, în general, nu obstacolele îi opresc pe oameni din drumul lor, ci frica de ele îi paralizează chiar mai înainte de a le întâlni... Iar la umbra acestei frici stă ascuns și diavolul, urâtorul și ucigașul de oameni, care le strecoară în gânduri și în inimi multe îndoieli și tulburări (chiar prin oameni apropiați), căutând să-i îndepărteze de Dumnezeu cel Viu, Sfânt și Iubitor și de oamenii duhov­nicești aducători de pace, înțelep­ciune și comuniune. Este nevoie atunci de o cercetare de sine echilibrată la Taina Spovedaniei, de punerea (cu ajutorul lui Dumnezeu) unui început bun al vieții în Hristos și în Biserica Lui. Astfel, vindecarea de anxietate și depresie se face prin împlinirea poruncilor dumnezeiești, prin iubirea lui Dumnezeu pe primul loc, prin credinţă dreaptă și trează în Dumnezeu, prin sporirea şi mărturisirea ei prin fapte bune către semeni.