De la neasumare la solidaritate, prin credință puternică și ascultare deplină

Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulțirea pâinilor) Matei 14, 14-22

În vremea aceea Iisus a văzut mulțimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi pești. Şi El a zis: Aduceți-Mi-le aici. Şi poruncind să se așeze mulțimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi pești şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulțimilor. Şi au mâncat toți şi s-au săturat şi au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbați, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor.

Iubiți credincioși,

În cea de-a opta duminică după Rusalii, Biserica a rânduit să fie citită o scurtă pericopă evanghelică (Matei 14, 14-22), în care ne este relatată minunea înmulțirii pâinii și a peștilor săvârșită de Mântuitorul Iisus pentru o mul­țime de oameni obosiți, flămânzi și aflați în loc pustiu, pe care mai înainte îi învățase și cărora le vindecase bolnavii. Minunea este prezentată în toate cele patru Evanghelii și, din relatarea ei, se desprind mai multe înțele­suri duhovnicești și practice, care oferă răspunsuri concrete la probleme actuale.

Din pericopa evanghelică citită astăzi, aflăm că Mântuitorul Iisus, din dragoste milostivă față de oameni, i-a învățat pe cei care Îl urmau, a vindecat bolnavii aflați în acea mulțime de oameni, iar apoi a înmulțit pâinile și peștii pentru a-i putea sătura pe toți cei aflați împreună cu El. Din Evanghelia după Luca, aflăm că Iisus se afla împreună cu Apostolii aproape de cetatea Betsaida, într-o zonă pustie (Luca 9, 10), loc ce închipuie lumea însăși, aflată într-o stare de sete și foame duhovnicească, în aștep­tarea lui Hristos, Hrana cea adevărată. Mulțimile, aflând unde se află Mântuitorul, au venit după Dânsul, iar El le-a primit, le-a vorbit acestora despre Împă­răția lui Dumnezeu (Luca 9, 11) și a început să le învețe multe (Marcu 6, 34). Făcându-se seară, ucenicii I-au cerut Mântuitorului să lase mul­țimile să meargă în satele apropiate pentru a cumpăra mâncare. O atitudine cumva firească și pragmatică a acestora, de neasumare, întrucât ei vedeau doar o situație problematică, pe care nu o puteau rezolva, deoarece nu aveau resurse materiale pentru a-i hrăni pe cei prezenți și nici nu aveau credința că situația se putea soluționa miraculos. La cererea lor, Iisus răspunde inversând logica firească printr-o poruncă tulburătoare: „N-au tre­buință să se ducă; dați-le voi să mănânce!” (Matei 14, 16). El schimbă astfel atenția de la criză și neasumare la responsabilitate și solidaritate, bazate pe încrederea totală în ajutorul lui Dumnezeu.

În continuare, încrezători doar în cele materiale, ucenicii Îi spun că le este imposibil să facă aceasta, deoarece nu aveau resursele necesare. Sfântul Apostol Andrei precizează totuși, cumva justificativ, că „este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția?” (Ioan 6, 9). Atunci, Iisus le-a cerut Apostolilor să-I aducă cele 5 pâini și cei 2 pești. Apoi, le-a poruncit mulțimilor să se așeze pe iarbă organizat, în grupuri de câte 50 sau 100 (Marcu 6, 40). Mântuitorul a luat cele primite de la ucenici și, privind la cer, a binecuvântat și, frângând, a dat ucenicilor pâinile și peștii, iar aceștia mul­țimilor. Textul evanghelic ne relatează că au mâncat toți cei prezenți, adică aproximativ 5.000 de bărbați, afară de femei și copii. După ce s-au săturat toți, evanghelistul ne spune că s-au strâns 12 coșuri de firimituri. În finalul pericopei, ni se relatează că Iisus le-a cerut ucenicilor să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, spre Betsaida, până ce El va da drumul mul­ți­milor. Iar după aceasta, Iisus S-a dus singur în munte ca să Se roage.

Dreptmăritori creștini,

Prima observație care se desprinde din acest text evanghelic este aceea că modul de raportare a Domnului nostru Iisus Hristos la oameni este unul etapizat, potrivit nevoilor prioritare fundamentale ale acestora. Astfel, Mântuitorul le oferă celor veniți la El mai întâi hrană pentru suflet (învățătura despre viața veșnică), apoi le dă în dar vindecarea de bolile sufletești și trupești, iar, în final, cei care Îl urmează pe Hristos primesc hrană pentru trup (mâncare). Constatăm, așadar, că primul îndemn al Evangheliei de azi este acela de a ne hrăni prioritar sufletul cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și de a-I cere lui Hristos, smeriți și cu credință, vindecarea de bolile noastre sufletești și trupești.

De fapt, Mântuitorul, prin această minune, confirmă învă­țătura Sa, și anume aceea că celor care caută Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, toate celelalte li se vor adăuga (Matei 6, 33). În logica acestui îndemn, Biserica a rânduit, spre exemplu, să postim o perioadă de timp îna­inte de marile sărbători, adică să ne pregătim sufletește mai intens pentru acestea. De asemenea, a stabilit să ajunăm înainte de Sfânta Liturghie, adică să nu mâncăm și să nu bem nimic, pentru ca astfel să ne hrănim mai întâi sufletul ascultând cuvântul lui Dumnezeu și, spovedindu-ne și împărtă­șindu-ne cu Hristos-Domnul din Sfânta Euharistie, să ne vindecăm de toate bolile trupești și sufle­tești, iar abia apoi să ne bucurăm de agapă.

Iisus distinge, dar nu desparte sau separă hrana spirituală de cea materială. El oferă întâietate hranei sufletești, dar nu uită că omul este suflet și trup. Trupul nu trebuie dis­prețuit, el are nevoie să fie curat corespunzător. De aici rezultă înțelegerea corectă a relației interdependente dintre trup și suflet, precum și a faptului că trupul se hrănește cu produse materiale, iar sufletul cu adevărul de credință privitor la scopul final al vieții omului, adică dobândirea vieții veșnice.

Așadar, atenția principală a omului trebuie să se concentreze asupra vieții duhovni­cești, adică să hrănească mai întâi sufletul, prin rugăciune, ascultarea învățăturii de credință și împărtășirea cu Sfintele Taine. Distincția și ierarhizarea dintre foamea spirituală și cea fizică, ca necesități proprii ființei umane, ne arată, de fapt, că omul este deodată și trup, și suflet. Deși are trup material, omul este totuși o ființă religioasă, sufletul său nemuritor fiind chemat la viața veșnică. La rândul său, trupul muritor al omului este chemat la sfințire, pentru ca astfel să se pregătească pentru învierea de obște de la Parusie. Grija pentru trup nu se reduce, însă, doar la propria persoană. Comunional, ea implică și atenția responsabilă a fiecăruia dintre noi pentru nevoile materiale ale semenilor aflați în dificultate. Este, deci, necesar să ne îngrijim trupurile noastre și, totodată, să manifestăm empatie și milă față de cei aflați în dificultate.

Observăm în pericopa evanghelică faptul că micile daruri făcute voluntar de un băiat (5 pâini și 2 pești), aparent insignifiante și inutile pentru nevoile existente, după ce au fost binecuvântate, s-au înmulțit în mod minunat, devenind hrană pentru multe persoane aflate în nevoie. Așadar, orice dar, oricât de mic, își amplifică valoarea atunci când este oferit, iar darurile aduse la biserică devin, prin binecuvântare, un ajutor nesperat și o bucurie pentru mulți alți oameni. Din acest motiv, încă din primele secole, creștinii aduc în dar la biserică, spre binecuvântare, pe lângă pâinile sau prescurile pentru Euharistie, și alte alimente sau lucruri ori bani pentru a-i ajuta pe cei săraci, bolnavi sau aflați în dificultate. Din această înțelegere și practică, în Biserică s-a dezvoltat, concomitent cu slujirea euharistică, și activitatea filantropică. Această operă de caritate a Bisericii s-a manifestat de-a lungul timpului diferit și sub multiple forme organizaționale, dar întotdeauna ea a constituit o continuare firească și o concretizare socială a Liturghiei euharistice.

Minunea înmulțirii celor 5 pâini și 2 pești este săvârșită de Iisus în mod smerit și discret. Mai întâi, constatăm că minunea nu s-a întâmplat când pâinile erau întregi, ci atunci când erau deja oferite, binecuvântate și frânte în bucăți, arătându-se astfel că generozitatea sau dărnicia oamenilor activează harul lui Dumnezeu. Atunci când minunea se produce, nu apare un fenomen extraordinar care să impresioneze, să șocheze sau să intimideze pe cei prezenți. Bucățile de pâine și pește se înmulțesc firesc pe măsură ce sunt oferite de ucenicii Domnului celor flămânzi. Astfel, nimeni din cei prezenți nu a văzut grămezi de pâini sau de pești într-un singur loc, ci înmulțirea darurilor primite s-a făcut smerit și discret, pentru că Iisus, prin iubirea Sa milostivă, dorește să-i ajute pe oameni, întărindu-i în credință și iubire față de Dumnezeu și semeni.

Așadar, darurile nu sunt în­mulțite de Dumnezeu cu scopul de a ne oferi posibilitatea ca noi să le acumulăm în cantități enorme, pentru a ne mândri, pentru a-i domina pe alții sau a ne procura o falsă rezervă materială. Ele sunt oferite pentru a încuraja și susține manifestarea comuniunii de iubire a oamenilor cu semenii lor și cu Dumnezeu. În acest sens, părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989) de la Mănăstirea Rohia a formulat cunoscuta sa expresie „dăruind vei dobândi”, prin care sintetiza paradoxul fundamental al creștinis­mului, și anume că adevărata îmbogățire sufletească provine din dăruire, nu din acumulare. Când dăruim altora, resursele materiale proprii se diminuează, dar sufletul omului este cuprins de acea bucurie duhovnicească a harului lui Dumnezeu. În acest fel, prin credință și dărnicie, ajungem și noi la asemănarea cu Dumnezeu Cel milostiv, după chipul Căruia am fost creați, îndeplinind totodată porunca Domnului nostru Iisus Hristos: „Fiți milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv!” (Luca 6, 36). ­Poporul român a sintetizat magistral această profundă învăță­tură de credință în zicala: „Dar din dar se face rai!”. Înțeleasă în această lumină, activitatea filantropică nu poate fi concepută ca promovare a propriei imagini în lume, ci doar ca manifestare smerită a iubirii milostive față de cei aflați în dificultate, astfel încât să putem deveni și noi, în mod concret, mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Mântuitorul Iisus a ales să săvârșească minunea înmul­țirii pâinilor și a peștilor indirect, adică prin intermediul ucenicilor Săi, care, deși inițial au fost ezitanți, ulterior, au avut cinstea de a oferi, prin propriile lor mâini, hrana necesară oamenilor obosiți și flămânzi. Această alegere s-a făcut mai întâi pentru a-i învăța pe ucenici că egoismul este contrar învățăturii de credință, care ne cere să nu fim indiferenți față de nevoile și suferințele aproapelui. Atunci când o persoană are o nevoie materială, emoțională sau spirituală, suntem chemați să intervenim direct cu ceea ce avem, fără a aștepta ca alții să o facă. Dumnezeu nu are nevoie de cantități mari de la noi, ci de disponibilitate totală în a-i ajuta pe semenii noștri atunci când sunt în dificultate.

Totodată, Iisus le-a dat ucenicilor bucățile de pâine, pentru ca, în mâinile lor, să aibă loc înmulțirea incredibilă și pentru ca astfel să fie confirmată calitatea lor de slujitori ai Săi. Nu era suficient ca ucenicii să fie doar martori ai minunii. Hristos a dorit ca miracolul să fie săvârșit prin Apostoli, pentru ca prin mâinile lor să fie distribuită binecuvântarea Sa. Rezultă, așa­dar, că Dumnezeu alege să lucreze prin oameni, pentru a-i ajuta pe oameni.

De asemenea, Mântuitorul ne învață că trebuie să prețuim darurile lui Dumnezeu, chiar și atunci când suntem binecu­vântați cu belșug de lucruri materiale. Am văzut că, după ce s-au săturat mulțimile, rămășițele de hrană au fost adunate în 12 coșuri. Așadar, îndemnul pastoral este că hrana care priso­sește nu trebuie aruncată, risipită sau neglijată, ci trebuie adunată, păstrată și folosită în mod chibzuit, fără risipă. În actuala societate a consumerismului exaltat, Hristos ne atrage atenția asupra păcatului risipei și ne învață să prețuim corect fiecare binecuvântare primită (timp, sănătate, bunuri), astfel încât să nu lăsăm nimic să se piardă. Așadar, textul evanghelic ne învață să fim economi și cuviin­cioși, responsabili și asumați în lucrarea noastră și să prețuim întotdeauna darurile lui Dumnezeu, fiind atenți să nu le risipim.

La fiecare Sfântă Liturghie, creștinii ortodocși aduc în dar pâini și prescuri pentru pregătirea Euharistiei. Ceea ce rămâne din acestea, după sfințirea darurilor, se taie în bucățele mici, se binecuvântează de către clericul slujitor și apoi se împarte credin­cioșilor care s-au împărtășit și celor care au ajunat. Aceste bucățele de pâine binecuvântată se numesc anafură și amintesc de această minune a înmulțirii pâinilor.

Sfinții Părinți afirmă că această minune anticipează simbolic Sfânta Liturghie. Gestul Mântuitorului Iisus de a ridica ochii spre cer ca mulțumire, de a binecuvânta pâinile, de a le frânge și apoi de a le da ucenicilor spre a le oferi mul­țimii constituie în sine o imagine prevestitoare a Sfintei Liturghii. Binecuvântarea, frângerea și îm­părțirea pâinilor prefigurează rânduiala Bisericii privitoare la Euharistie, iar mulți­mea de oameni hrănită din puținele pâini și pești constituie imaginea poporului binecredincios adunat pretutindeni și în toate timpurile pentru a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, spre viața veșnică.

Iubiți credincioși,

Din pericopa evanghelică rânduită să fie citită în Duminica a opta după Rusalii, înțelegem că omul, trup și suflet, are nevoie de o abordare distinctă, etapizată și ierarhizată a lucrurilor, adică mai întâi să ofere sufletului hrana duhovnicească, apoi să se împăr­tășească de Sfintele Taine spre vindecarea bolilor sufletești și trupești, după care să ofere trupului hrana materială. Totodată, omul are responsabilitatea de a acorda atenție nu doar nevoilor sale, ci să manifeste empatie și milă față de toți cei aflați în dificultate și care-l solicită. Grija aceasta se manifestă smerit și discret, dar eficient, prin credință puternică, utilizarea resurselor proprii și disponibilitate totală de a ajuta.

În această înțelegere, Evanghelia de azi apare ca un apel adresat tuturor de a avea încredere deplină în Dumnezeu și în purtarea Sa de grijă pentru fiecare dintre noi. Ascultarea, de care ucenicii au dat dovadă, chiar și atunci când logica lor era contrazisă, este un model de urmat pentru noi toți, în toată viața noastră, pentru că doar așa putem rămâne sau crește în comuniunea cu Hristos. În acest context, Mântuitorul ne învață că puținul pe care îl avem, dacă este oferit și binecuvântat, devine izvor de belșug. Împărtășirea din darurile lui Dumnezeu implică recunoștință, asumare și grijă deosebită față de acestea, care, chiar dacă sunt în surplus, nu trebuie niciodată risipite, ci chivernisite cu multă responsabilitate.

Să-I mulțumim, așadar, lui Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra noastră și să-L rugăm să ne dăruiască puterea de a rămâne statornici în credința noastră și smeriți în mărturisirea acesteia, pentru ca astfel să înfăptuim întotdeauna iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Amin!