Problema curiozității în gândirea patristică

Este vară, începe perioada concediilor, când oamenii lucrează mai puțin și încearcă să se destindă după un an de muncă, plecând în vreo excursie sau sejur la munte sau la mare. Călătoriile, chiar și plimbările prin oraș, presupun adesea și o privire mai relaxată asupra mediului, a oamenilor și a lucrurilor de tot felul. Uneori în astfel de cazuri privim cu o anumită curiozitate ceea ce întâlnim pe cale, fără să ne mai gândim la vigilență, fără să ne mai punem problema păzirii ochilor, așa cum recomandă Părinții filocalici.

Curiozitatea poate să ne trezească anumite dorințe, sentimente, amintiri, în stare să ne surpe pe nesimțite starea duhovnicească. Este inutil poate să mai spun că în curiozitate sălășluiește o intrinsecă dualitate. Există o curiozitate bună prin care căutăm cu ardoare să aflăm lucruri noi, teoretice sau practice, legate de preocupările noastre sau date prin care putem aduce îmbunătățiri substanțiale vieții noastre cotidiene. De asemenea, printr-o curiozitate corectă putem cerceta Scriptura și scrierile Părinților etc. Dar, din păcate, există și o curiozitate condamnabilă, legată de iscodirea lucrurilor păcătoase și stricate ale lumii acesteia. Chiar anumite curente moderne promovează fără opreliști această curiozitate care în societățile tradiționale era socotită a fi cel puțin o indiscreție și o lipsă de educație și pe care Părinții Bisericii o socotesc, fără rezerve, ca fiind rea.

Gândirea patristică

Preocupată fiind de desăvârșirea duhovnicească a omului, gândirea patristică este extrem de atentă în ceea ce privește curiozitatea. Sfinții Părinți ne avertizează că aparent nevinovata curiozitate poate ajunge sub influența duhului viclean să se transforme într-o adevărată catastrofă care distruge într-o clipită o așezare sufletească dobândită cu multe osteneli și în mulți ani. Curiozitatea este desigur strâns legată de privire. Acesta este motivul pentru care Părinții recomandă insistent paza ochilor, chiar înaintea pazei minții. De altfel, trebuie subliniat aici că mult mai complexa și subtila pază a minții devine cu neputință de exercitat celui ce nu-și păzește mai întâi ochii. Din acest motiv Sfântul Ioan Scărarul îndeamnă: „Câştigă-ţi o stare sufletească neiscoditoare. Căci curiozitatea poate întina liniştea, cum nu o poate altceva” (Scara, Cuvântul 26B, 50). Iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Încetează să scormonești plin de curiozitate despre relele cutărui om”. Aceasta pentru că de cele mai multe ori curiozitatea comună este atrasă ca un magnet de scăderile și căderile celorlalți oameni. Iar Sfântul Efrem Sirul spune: „Nu cerceta plin de curiozitate lucrurile care nu sunt ale tale, ca să nu le pierzi pe ale tale”. În actul curiozității îndreptat spre lucrurile aproapelui există se pare o reciprocitate, adică în preocuparea de lucrurile altuia se ascunde riscul de a pierde cunoașterea propriilor noastre lucruri, înțelegerea modului în care funcțio­nează propria personalitate.

Experiența Patericului

Înțelepciunea practică și îndelung probată a Patericului aduce în problema curiozității câteva precizări importante pentru viața omului din orice epocă. Spre pildă, întâlnim între zicerile unui bătrân următoarea afirmație: „Patru lucruri întinează sufletul: să câştigi îngăduința mai-marilor tăi pentru a-ţi împlini poftele cele trupeşti; să-ţi defăimezi aproapele; să nu-ţi păzeşti ochii când mergi în oraş; să ai cea mai neînsemnată legătură cu vreo femeie”. Iar un alt bătrân zis-a în chip apoftegmatic: „Deprinde-ţi ochii ca să nu privească trupul altuia şi nici măcar pe al tău pe cât este cu putinţă”. Observăm aici că și asupra propriei persoane se poate exercita o curiozitate vicleană ce va conduce spre păcat.

Înșelarea

Dar curiozitatea bolnăvicioasă nu se oprește doar la oameni, ci ajunge chiar și în zona realităților duhovnicești, a vedeniilor, prin care mulți s-au înșelat și și-au ieșit din minți, unii pentru totdeauna. Aceasta pentru că nu au luat în seamă avertismentul înțe­leptului care zice: „Cele mai presus de tine nu le căuta și cele mai tari decât tine nu le iscodi” (Sirah 3, 21). De aceea Patericul ne relatează următoarea întâmplare profilactică: „Se povestea despre un bătrân că, vieţuind în chilia sa şi nevoin­du-se, îi vedea pe demoni chiar în faţa lui şi le făcea în necaz, căci le ținea piept. Diavolul văzându-se biruit, veni şi se înfățișă chiar el bătrânului zicându-i: «Sunt Iisus Hristos». La această vedenie, bătrânul închise ochii, iar diavolul îl întrebă atunci: «De ce închizi tu ochii, eu sunt Iisus Hristos». Atunci bătrânul răspunse: «Nu vreau să-L văd pe Iisus aici jos». La aceste vorbe, diavolul se făcu nevăzut”. Iar ceea ce remarcăm în acest caz este exercițiul păzirii ochilor, care de această dată l-a salvat de la înșelare pe cel ispitit.

Duhul curiozității

După cum observăm, manifestarea curiozi­tății acoperă o sferă foarte largă a vieții. Există curiozitatea simțurilor: a văzului, a gustului, a auzului, a sexului; a iscodirii: Ce este aceasta? Ce este cealaltă? Curiozitatea de a afla treburile altora: ce face acela și de ce face aceea! Dar problema curiozității devine chiar mai complexă atunci când aflăm că aceasta prezintă caracteristica de a se lega de un duh, de duhul sau dracul curiozității. Cel puțin așa ne învață Sfântul Efrem Sirul în a sa rugăciune de pocăință din Postul Mare: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al curiozității (pnevma periergeias), al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie...”. Și se cuvine spus aici că trândăvia și mai ales curiozitatea sunt acele slăbiciuni pe care le-a exploatat diavolul și prin care au căzut Eva și Adam.

Vindecarea curiozității

În final, să încercăm să spunem și cum se vindecă cineva de curiozitate. Răspunsul concis al tradiției patristice este în același timp foarte limpede: Prin cunoașterea de sine - adică să aflu cine sunt eu cu adevărat -, prin cultivarea iubirii față de aproapele și, desigur, așa cum învață Sfântul Efrem Sirul, prin rugăciune. Prin urmare, curiozitatea - prin care mintea omului ajunge să se epuizeze în cunoașterile inutile și chiar păcătoase ale lucrurilor și ale celorlalți oameni - este așezată în opoziție cu înțelepciunea practică (sophrosine) prin care aceeași minte ajunge la reala cunoaștere de sine. Iar dobândirea acestei cunoașteri de sine îi va aduce o mulțumire incomparabilă față de îndulcirea păcătoasă ce vine din „scormonirea prin relele și vicleniile altora”.