Alexandru Mironescu: Beneficiarii anonimatului

Nu o dată se poate constata concret că scrieri ale personalităților emblematice ale Rugului Aprins au nuanțe profetice, chiar dacă pornesc de la subiecte obișnuite, contemporane epocii în care au fost scrise și publicate.

Alexandru Mironescu, membru al Socie­t­ă­ții Scriitorilor Români (actualmente Uniunea Scriitorilor din România), semnează într-un număr de revistă dedicat memoriei importantului critic literar Eugen Lovinescu, tocmai plecat din această lume (31 octombrie 1881 - 16 iulie 1943). Articolul este publicat în săptămânalul Fapta, 1 august 1943, se numește „Beneficiarii anonimatului” și are o semnificație mai amplă decât cea conjuncturală: este o pledoarie pentru valorizarea și, totodată, un elogiu adus omului smerit. Autorul face și această precizare de subsol: „Considerațiile cuprinse în acest articol se referă la o lume și la niște obiceiuri care, nădăjduim, nu vor mai reveni”. Din păcate, societatea românească a rămas aceeași la acest capitol.

Mai observăm că prezentul articol, pe care îl reluăm integral, apare chiar în prima zi a celor Șapte zile de priveghere (1-7 august 1943), reuniunea de vară - în plin Război Mondial! - a câtorva intelectuali la sediul Mitropoliei Ortodoxe Române din Cernăuți, pe care părintele Andrei Scrima o numește „întâlnirea fondatoare” a Rugului Aprins...

„Așadar Eugen Lovinescu a murit simplu profesor de liceu! Timp de peste treizeci de ani cât a scris și a lucrat ca să lase o operă care ar face faima mai multor «personalități» la un loc, nici Academia, nici Universitatea - cum neaș­teptat de tare a subliniat chiar dl. ministru Petrovici - n-au luat act de existența unui om și a unei munci care le-ar fi făcut cu deosebire cinste.

Împrejurarea aceasta - agravată de menți­u­nea că nu este o excepție izolată - ridică, ne îngăduim să credem, o problemă care va trebui cândva reluată în termeni fermi și în toată amploarea ei. Deocamdată să ne mărginim la câteva considerente generale, care, nădăjduim, nu vor fi cu desăvârșire inutile.

Astăzi însă, când atenția noastră e solicitată de evenimente de rezonanță istorică, nu e - vom conveni - momentul cel mai prielnic unei dezbateri care rămâne, totuși, în cetatea culturii românești, o chestiune de primul ordin. Când furtuna se va potoli, promitem însă să ne aducem aminte și să examinăm chestiunea aceasta pe toate fețele și în toate datele ei concrete, din dorința ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple.

Deci, în definitiv, cu tot belșugul său de în­sușiri evidente, Eugen Lovinescu nu a ajuns nici la Universitate, nici la Academie? Erau oare drumurile acestea atât de inaccesibile, atât de încărcate de piedici? Nu; firește că nu - de vreme ce au figurat în anuarul lor oameni de care nu a auzit nimeni, fără să fie nevoie a implica în cauză vreun exces de modestie. Să examinăm, prin urmare, cu obiectivitate această situație.

Să ne întrebăm, deci, în primul rând, care este partea de vină a lui Lovinescu? Și pentru că ne-am propus să ne mișcăm pe liniile generale ale acestei spinoase chestiuni, vom constata imediat două lipsuri esențiale: întâi, Lovinescu nu a putut să fie «omul cuiva», iar al doilea, a comis grava greșeală de a ieși din anonimat înainte de a fi pus piciorul măcar la Universitate. Dar iată un cuvânt mai lămuritor despre aceste două «defecte».

Există oameni care nu vor să intre decât pe porțile mari ale vieții și au o repulsie organică de nebiruit pentru scările răsucite din dos. Or, practica lucrurilor - ca să spunem astfel - arată foarte limpede că metoda nu e cea mai fericită.

Legile ajungerii unor obiective, cum sunt o catedră universitară sau un fotoliu la Academie, reclamă o «asistență», un «susținător» - în marea majoritate a cazurilor. Trebuia, adică, să fii «omul cuiva» care să-ți dea o mână de ajutor, să nu iei tu singur pieptiș toate dificultățile, ca Emirul din poezia lui Macedonski, care a luat drumul spre Mecca prin arșița prăpăditoare a soarelui. Asemenea lucruri trebuiau făcute mai pe ocolite, mai cu îndemânare.

Or, astfel de lucruri le poți sau nu le poți face, atâta tot. Dacă nu le poți face, nu e nici un merit, pentru că e vorba de un mod de a fi, de un fel de a exista prin tine, nu prin alții. Lovinescu, având de timpuriu conștiința acestei existențe personale, «remorcarea» lui a devenit, din chiar această pricină, o imposibilitate.

Lovinescu a rămas singur; poate cu naiva credință că truda lui fecundă nu va trece totuși, până la sfârșit, neobservată de instituții a căror esențială și de căpetenie menire este tocmai să cheme în sânul lor oameni de anumită calitate. Lovinescu s-a înșelat; în vremea lui, treburile de cultură se împleteau și cu socoteli care lui i-au scăpat.

Dar s-a mai întâmplat ceva. Lovinescu - cum spuneam - a comis imprudența să iasă prematur din anonimat. Or, ieșirea aceasta din anonimat era un foarte serios obstacol în calea unui om de valoare.

Într-adevăr, atâta timp cât ești un «oarecare», nimeni nu se împiedică de tine și nimeni nu poate formula vreo obiecție. Așa, de pildă, se povestește că un «oarecare» a fost propus la o catedră universitară. Un membru al comisiei a afirmat totuși că solicitantul n-a publicat nimic. «Mai bine nimic, decât prostii», a răspuns un alt membru al comisiei, și argumentul a apărut tuturor decisiv.

Tot astfel se explică de ce Societatea Scriitorilor numără sute de scriitori, beneficiari ai celei mai desăvârșite discreții. Acești beneficiari ai anonimatului au pătruns acolo grație faptului că aveau o «operă» confidențială, care conținea, prin aceasta, chiar promisiunea definitivă și solemnă că nu va stânjeni pe nimeni, nu va tulbura suscep­tibilitățile fudule ale nimănui.

Un om care ieșea din anonimat, fie și numai cu un lat de deget, își atrăgea numaidecât rezerve și adversități. Toată problema era - simplificată la expresia ei cea mai elocventă - «să fii ca și cum n-ai fi». Cum Lovinescu n-a reușit - nici măcar la începutul carierei lui - acest tur de forță, a rămas pe dinafară.

«Învinsul situațiilor oficiale» - cum l-a numit dl. ministru Petrovici - a fost totuși membru al Societății Scriitorilor, membru fondator. Dar ches­tiunea aceasta mai prezintă și un al doilea aspect general.

Într-adevăr, să admitem că un om ca Lovinescu - dintr-un motiv sau altul - nu a făcut cele de trebuință ca să pătrundă la Universitate și la Academie. Întrebarea însă, acum, se pune altfel: posedă el calitatea de a face parte din aceste instituții, din toate instituțiile de cultură ale țării? Răspunsul este afirmativ și unanim.

Atunci? Lumea în care a trăit, presupusă sensibilă la valorile de cultură, nu are și ea partea ei de vină? Fără îndoială că da. În mod normal, credem, între oamenii care fac parte din aceeași familie spirituală trebuie să func­ționeze o solidaritate neșovăielnică, pusă cu o fermitate absolută în serviciul culturii înseși. Nu mai putem gândi altfel de acum înainte în această problemă.

Fiecare om de cultură cu simțul răspunderii este obligat să facă tot ceea ce îi stă în putință ca să slujească o realitate esențială care ne depășește și fără de care o colectivitate - dincolo de nece­sitățile de conservare sau expansiune - își pierde orice semnificație. Nu e vorba, prin urmare, de a sluji un om, ci printr-un om de a sluji niște valori fundamentale ale existenței spirituale.

Răspunderea și obligația aceasta nu pot fi, evident, constrângeri din afară. Ele sunt o consecință firească a unei sensibilități efective față de anumite valori. Cine le practică numai ca o spoială, numai pentru a se sluji pe sine, numai pentru ca prin îngăimarea lor să-și facă o carieră, nu va simți niciodată imperativul acestui fel de răspunderi și îndatoriri.

Și, evident, ceea ce revine în sarcina omului de cultură luat separat, cu atât mai vârtos revine ca răspundere și obligație unor instituții. Să nădăjduim că lumea și obiceiurile care l-au ostracizat pe un om ca Lovinescu, nedeslușind în el decât un «biet profesor de liceu», vor face loc - cel puțin la acest nivel al vieții - altor con­cepții, înlăuntrul cărora o asemenea «inadver­tență» - ca să folosim un eufemism - să nu mai fie cu putință.“