Constantin Brâncuși. Câteva repere

Suntem în „Anul Constantin Brâncuşi”, dedicat marelui sculptor român care a trăit între anii 1876 şi 1957. Recent, presa a anunţat știrea că la o licitație din New York o ­sculp­tură a sa s-a vândut cu incredibila sumă de 107 milioane de dolari, record mondial în lumea licitațiilor de artă. Geniul și activitatea sa creatoare s-au concretizat în cele 720 de lucrări identificate, cu unele interpretări controversate. Așa se explică apariția unor ziceri tip proverbe sau aforisme, colecționate în Franța, Germania, Elveția, Anglia, America, Italia. Formularea în ediții pozitive are rădăcini milenare în ţărănimea română și în conștiința lui de aparținător al acesteia.

S-a născut în Hobița Gorjului și era normal să descopere lumea călătorind ca ciobănel în munții Parângului, călărind căluți și măgăruși purtători de merinde necesare traiului păstorilor în munte. Până la 7 ani muncea efectiv și contribuia cu efortul său în mica gospodărie de moșneni, cultivatori ai unui sol sărac de munte. După 7 ani, a intrat în școli regulate la Hobița, Craiova, București și Paris şi timp de 15 ani a dobândit patru patalamale de studii.

Rămas orfan la 11 ani, a plecat în lume spre „procopseală” încins cu bete, cu opinci ca încălțări, cu căciula de astrahan și cu cămăși înflorate şi lucrate cu arniciuri. A învățat şi multe meserii: crâșmar-ajutor, tâmplar, sobar, spălător de vase, contabil. Printr-o invenție personală a optimizat randamentul ca spălător de vase. Din puținul câștig o ajuta și pe muica pentru a crește și înzestra surioara mai mică.

Ca să plece la studii superioare de sculptură, la 22 de ani a trebuit să vândă unor rude „cureaua” de pământ ce o deținea ca moștenire. Valoarea era mai mult simbolică. Greu a fost însă cu latura afectivă, căci prin înstrăinarea terenului, potrivit cutumelor moșnenilor, s-a făcut de râs în sat.

În acei ani, Europa centrală și sud-estică cunoștea tipul meseriașului care pleca pentru doi-trei ani „ca pasăre călătoare” în străinătate spre a se desăvârși profesional. Existau vechi tradiții de artizanat medieval în Germania, Austro-Ungaria, Scandinavia, Italia etc. O astfel de călătorie era una profesională, pedagogică. În mersul lor pedestru în astfel de călătorii, cei în cauză își luau cele necesare, iar dacă era italian, lua și o mandolină sau ocarină, dacă era german lua un flaut sau un instrument de suflat, dacă era valah lua probabil şi un fluier. O astfel de „pasăre călătoare” calculează ca noaptea să-l prindă într-o localitate la un meseriaș din breasla lui, unde rămânea ca să-l ajute un timp pe meșterul gazdă, fără vreo pretenție pecuniară.

Într-o astfel de călătorie, la 26 de ani, Constantin Brâncuși a pornit pe jos drum lung pentru o ucenicie de doi ani, modelată după tiparele medievale ale timpului. În 1902 existau și la Craiova meșteșugari români, nemți, maghiari și alții pe care el i-a cercetat după străvechiul obicei. Constantin Brâncuși n-a plecat spre un „nicăieri”. Cu grija țăranului român, își strânsese ceva bănișori, vânduse și „cureaua” de pământ, mai avea niște sume de la prieteni în țară, iar cheltuielile erau făcute cu mare meticulozitate.

În traseul parcurs timp de doi ani pe jos a vizitat muzee, ateliere de pictori și sculptori, a trecut prin Ungaria, Elveția, Germania și rămâne pentru niște evenimente la München. Vine la Basel, termină bănuții și, temporar, rămâne într-un azil de săraci. Își amanetează ceasul de aur și în sfârșit pleacă în Franța cu trenul până la Lunéville, acolo unde studiase și Mihail Kogălniceanu - istoric, orator, om politic paşoptist.

Să nu uităm a spune că în momente dificile pecuniare, Brâncuși s-a ajutat cu brațele pe bani puțini. De mare folos i-a fost și o mică bursă anuală de 500 lei aur, apoi de 1.000 lei anual, de la Biserica Madona Dudu din Craiova, așa cum la vremea sa şi Nicolae Titulescu a beneficiat de aceeaşi bursă.

A rămas la Paris 53 de ani. Se jurase, la supărare, că nu va mai călca în țară din pricina lui Vasile Morţun, cel care îi refuzase macheta construirii la București a unei fântâni cu apă pururea curgătoare, în amintirea lui Spiru Haret.

În tinerețe, Brâncuși expunea concomitent în expoziții anuale de la Paris și București. Avea aici prieteni importanți precum Tudor Arghezi, care organiza totul în detaliu. Spiritele mari ­
s-au înțeles și au fraternizat întotdeauna.

De la o vreme, Brâncuși a mai rărit aparițiile anuale în țară, unde de obicei era prezent cu două-trei lucrări. Cu toată economia sa de timp, totuși Brâncuși a mai plecat din atelier pentru câteva călătorii importante în patrie, în India, în Olanda, în Elveția, în Statele Unite etc. Totdeauna pleca numai cu treburi practice și cu program riguros. Într-un cadru amical povestea apoi că în India a fost primit de un prim-ministru cu sute de musafiri și că acolo a găsit demnitate fără trufie și amabilitate până la slugărnicie.

La una dintre vizitele pe care marele Auguste Rodin le-a făcut la o expoziție unde era reprezentat și Brâncuși cu câteva exponate, acesta, onorat şi ca admirator al lui Rodin, îl întreabă: „Maestre, spuneți-mi ceva!” Răspunsul: „Să nu lucrezi prea repede și să nu expui prea des”. Ca ritm de lucru, Brâncuși era ­expeditiv, dar mental elabora greu, după căutări și experimentări multiple. Un prieten, Erik Satie, l-a citat pe maestru în sensul că „Pasărea măiastră l-a luat în vraja ei”.

În acel răstimp, la București, municipalitatea dorea să împodobească una din marile piețe ale orașului cu o statuie mai specială în amintirea celui care fusese ministrul culturii și luminător al satelor, Spiru Haret. Fiind în perspectivă și oferta lui Brâncuși ca executant, niște politruci de pe atunci au expediat subiectul în termeni ca aceștia: „Ia să ne mai lase și Brâncuși ăsta cu pietrele sale”. Iată însă ce povestea marele sculp­tor mai târziu și cu amărăciune într-un interviu despre situația creată: „La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani și în special cu Guillaume Apollinaire. Am intrat ca elev la atelierul lui Mercié, unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam câte o sculptură pe zi în genul lui Rodin. N-am mai putut trăi în preajma lui, a maestrului Mercié, deși mă iubea. Făceam ca el. Pastișam inconștient pe Rodin, ca și Mercié, dar vedeam pastișa. Eram nenorocit. Au fost anii cei mai grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Mercié, l-am supărat, dar trebuia să caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace și bucurie, din dificultăți intime”.

În această perioadă critică și anxioasă se plasează o întâmplare care l-a îndepărtat 30 de ani de România: „Mica mea faimă de lucrător rapid în genul lui Rodin pătrunsese și la București. A venit la mine Vasile Morțun, un fel de socialist cu redingotă ministerială. Se spunea că avea idei avansate și iubește artele frumoase și pe artiști. S-a dus la Mercié, care m-a adus cu forța din atelier în fața excelenței socialiste. Mi-a comandat o statuie pentru Haret, care era ministru liberal. Îmi plătea bine. M-am bizuit pe această comandă când mi-am luat zborul căutărilor de sine. Aş fi dorit ca statuia să fie un fragment al turmentelor intime. Am atras atenția Excelenței Sale că n-am să portretizez în marmură pe defuncta exce­lență îmbrăcată în redingotă. Haret mi-era simpatic: un matematician care se ocupa de luminarea satelor. Am făcut o machetă. De fapt, terminasem întreaga lucrare. Spiru Haret fusese un izvor de apă vie pentru țărănime și luminătorii ei, învățătorii. M-am gândit să fac o fântână arhaică și stilizată pentru una din pieţele Bucureştiului. O fântână reală, cu apă, pentru călătorii însetați. Și am scris pe ea: «Fântâna lui Haret». Memoria ministrului apărea pentru bucureșteni în legătură cu activitatea pentru țărani și reînnoia pentru orășeni un vechi obicei țărănesc. La țară se spune «Cișmeaua lui cutare», «Fântâna lui cutărică», după numele ctitorilor. Morțun mi-a refuzat fântâna arhaică. Am rămas cu ea pe brațe și cu turmentele intime sporite. Am văzut pe Haret în redingotă în fața Universității, aliniat soldățește într-o defilare de statui. O oroare arhitectonică și plastică. Atunci am terminat cu România. Am revenit, acum, la bătrânețe, adus de dor și de insistențele amabile ale doamnei Aretia Tătărăscu, doamnă de bun gust, de pe meleagurile noastre oltenești”.

Ansamblul monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu este o piesă funerară și un monument pentru Cultul Eroilor numai în corelație cu Catedrala ortodoxă, care îi împrumută accentul votiv. Coloana Infinitului este construită cu un schelet interior din oțel și cu exteriorul din fontă arămită (care imită lemnul lustruit) și a fost turnată într-o uzină la Petroșani, cu ajutorul ing. Georgescu. Brâncuși a asistat personal la întreaga operațiune.

Inițial, un proiect pentru lucrare i se ceruse Miliței Pătrașcu, cea care ridicase monumentul Ecaterinei Teodoroiu în localitate. Aceasta însă s-a temut de anvergura unei asemenea lucrări și l-a recomandat pe Constantin Brâncuși, maestrul său parizian și gorjean. Aveau și gorjenii „morțunii” lor care doreau unele modificări ale proiectului, din cele mai năstrușnice. Totuși, autoritățile locale de atunci au sprijinit proiectul, și însăși Aretia Tătărăscu, soția primului ministru Gheorghe Tătărăscu (1886-1957), s-a dovedit a fi un adevărat manager de proiect, în mulțimea treburilor birocratice şi de exproprieri etc., pentru ca acele patru componente structurale („Masa Tăcerii”, „Aleea scaunelor”, „Poarta Sărutului” și „Coloana Infinitului”) să fie dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus la răsărit cu lungime de 1.275 m.

Coloana Infinitului rămâne cea mai importantă piesă funerară a lui Brâncuși. Nu ne îndoim că el va fi lucrat în această idee zeci de alte busturi și diverse creații, chiar și câteva copii ale coloanei.

Ne atrage atenția însă „Rugăciunea” din cimitirul de la Buzău. Ea reprezintă tot un monument funerar, închinat unei fete tinere moarte, fiica avocatului Petre Stănescu (1874-1905) de acolo. Se află alături și mormântul tatălui copilei. Comanda pentru „Rugăciune” s-a făcut în 1907 şi a lucrat-o la Paris, iar instalarea ei în cimitirul buzoian a avut loc ceva mai târziu, după ce a fost admirată în atelierul parizian și în expoziții de mulți cunoscători de artă și admiratori ai săi, printre care și Auguste Rodin. Atât bustul lui Petre Stănescu în bronz, cât și acela al îngerului care se roagă pentru fata moartă au fost lucrate de Brâncuși. Tânărul Brâncuși a venit de la Paris pentru o vară, în podgoria buzoiană a clientului său, și a lucrat bustul în manieră academizantă şi clasică.

„Rugăciunea” a căpătat notorietate mondială prin aceea că este o piesă de început a cubismului din zorii secolului XX, definit prin analiza și recompunerea figurilor în forme geometrice. Cubismul a avut o îndelungată și fertilă influență în arhitectură și arta plastică. De la Paris, a fost adusă în țară prin 1914, înainte de război, și așezată la locul său în cimitirul din Buzău. Pentru valoarea ei și din motive lesne de înțeles, statuia a fost adusă la București și așezată la Muzeul Național de Artă al României. În locul originalului din bronz patinat, în cimitirul din Buzău a rămas o replică din ciment.

 Revenim a spune că Brâncuși a iubit atât de tare ideea unei fântâni cu apă pururea curgătoare în Piața Universității în amintirea lui Spiru Haret, încât la necaz a pus la îndoială însuși rostul de a mai avea ceva comun cu această țară. Din fericire, a învins dorul de țară și de oamenii ei minunați. Iar noi, cei de pe margine, care cu treburile noastre trecem în sus și în jos prin Piața Universității, ne întrebăm acum ce ar fi fost Bucureștiul în ochii lumii artistice având în ­centru un monument marca Brâncuși, cu o ­fântână arhaică în stil românesc și cu apă ­pururea ­curgătoare, în vreme ce la New York, zilele ­acestea, spune presa, un exponat Constantin Brâncuși autentic s-a vândut cu 107 milioane de dolari, un record în lumea celor interesați de asemenea unicate. El nu făcea parte din categoria celor care-şi detestau clasa. Iubea ţărănimea, se împăcase cu propriul destin și era fericit că destinul l-a iubit.