Marea vieții

Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic sau despre învăță­mântul religios, cap. 35, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, p. 334

„Întocmai ca și cei ce s-au rătăcit prin întortocherile unui labirint și care nu mai știu ieși din numeroasele cotituri ale edificiului dacă nu se țin cu mâinile de spatele unuia care cunoaște locurile și dacă nu pășesc pe urmele aceluia până se văd afară, altfel dacă nu-l urmează, nu vor putea nicicum ieși, tot așa să ne închipuim și viața aceasta un labirint, prin care omul nu se poate descurca și din care nu putem ieși decât dacă urmăm de aproape drumul pe care a ieșit Cel ce ne-a scăpat din această închisoare.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul XLVIII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, p. 533

„Unii dintre cei din afară (filosofii păgâni) au delirat despre scopul vieții omenești și au ajuns la diferite păreri despre menirea ei. Unii au pretins că țelul vieții este cunoaște­rea; unii că scopul vieții este făptuirea; alții că este acela a te folosi în chip diferit de viață și de trup; iar cei care sunt asemenea celor ce pasc au pretins că scopul vieții este plăcerea. Pentru noi, scopul vieții, în vederea căruia facem totul și spre care ne grăbim, este fericita viețuire în veacul ce va să fie. Iar aceasta va fi împlinită când peste noi va împărăți Dumnezeu. Ceva mai bun decât aceasta nici cu gândul n-ar putea fi descoperit de firea cea rațională.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXXV, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, p. 27

„…toată viața aceasta este chip și înșelăciune, nedeosebindu-se întru nimic de vise. De aceea și fericitul Pavel spunea în epistola sa: Trece chipul lumii acesteia! (I Corinteni 7, 31), arătând că fiecare din cele omenești este numai chip, trece ca umbra și visul, n-are nimic adevărat și trainic. N-ar însemna, oare, să ai minte de copil, să te luminezi de umbre, să te lauzi cu visurile și să-ți lipești inima de cele de care după puțină vreme pier? Trece chipul lumii acesteia! Când auzi că trece, pentru ce-l mai cauți? Când auzi că toate cele omenești sunt numai chip, lipsite de orice realitate, pentru ce te lași de bunăvoie înșelat, pentru ce nu te gândești că sunt ușor schimbătoare și nesigure, pentru ce nu te fac să treci pe lângă ele și să-ți muți dorința la cele veșnice?”

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a VII-a, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 48

„(...) Credința este drahma pe care, cum citim în Evanghelie, pierzând-o acea femeie a căutat-o cu lumânarea şi şi-a scuturat casa pentru ea, iar dacă a găsit-o şi-a chemat vecinele şi prietenele cerându-le să se bucure cu ea că a găsit drahma pe care o pierduse (Luca 15, 8-9). Mare este pentru suflet paguba dacă şi-a pierdut cineva credința, sau dragostea Domnului, pe care şi-a câştigat-o cu prețul credinței.”

Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic, Cartea Întâi, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1980), vol. 2, p. 379

„Nu ştii oare că credința premerge tuturor lucrurilor pe care le face omul? Care plugar poate secera, dacă nu crede mai întâi în pământul în care aruncă sămânța? Sau cine poate călători pe mare, dacă nu crede mai întâi în corabie şi în căpitanul corabiei? Care bolnav poate să se vindece, dacă nu crede mai întâi în doctor? Cine poate învăța o meserie sau o ştiință, dacă nu se dă mai întâi pe sine învățătorului şi dacă nu crede în el? Aşadar, dacă plugarul crede în pământ, dacă cel care călătoreşte pe mare crede în corabie, dacă bolnavul crede în doctor, pentru ce tu nu vrei să crezi în Dumnezeu, când ai de la El atâtea garanții?”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Unsprezecea, Cap. 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 1.015

„Dar când zicem credință, înțe­legem cunoaşterea adevărată despre Dumnezeu, şi nu altceva. Cu­noaş­terea este deci prin credință. Va mărturisi aceasta prorocul Isaia: Dacă nu veți crede, nu veți în­țelege (Isaia 7, 9). Iar că o cunoaştere care constă dintr-o simplă teorie e declarată de scrierile Sfinților (de Scripturi) nefolositoare, poți înțelege şi din următoarele. A spus unul dintre Sfinții ucenici: Tu crezi că unul este Dumnezeu? bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură (Iacov 2, 19). Ce vom zice deci față de acestea? Cum va adeveri deci Hristos, spunând că a avea viața veşnică înseamnă a cunoaşte pe Unul şi adevăratul Dumnezeu şi, împreună cu El, pe Fiul? Socotesc că trebuie să spunem despre cuvântul Mântuitorului că este cu siguranță adevărat, căci cunoaşterea e viață, fiindcă naşte (în noi) puterea tainei şi aduce împărtăşirea de binecuvântarea tainică, prin care ne unim cu Cuvântul viu şi de-viață-făcător.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)