Dorul după Dumnezeu

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 124, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 306-307

„(Dumnezeu) Cel ce a adus la subzistență toată firea cu înțelep­ciune și a sădit în chip ascuns, în fiecare dintre ființele raționale, ca primă putere, cunoașterea Sa, ne-a dat și nouă, umiliților oameni, ca un Stăpân prea darnic, după fire, dorul de El, împletind cu acesta în chip natural puterea rațiunii, ca să putem cunoaște cu ușurință modurile împlinirii dorului și ca nu cumva, greșind, să nu nimerim la ceea ce luptăm să ajungem. Deci, miș­cân­du-ne potrivit acestui dor în jurul adevărului însuși și al înțelep­ciunii și al cârmuirii ce se arată tuturor în chip bine orânduit, suntem ajutați de acestea să căutăm a ajunge la Acela în vederea Căruia am primit dorul. Și aceasta cunoscând-o tainic stu­dioșii și râvnitorii iubitori ai adevărului, și-au ales ca singura preocupare și străduință nevoința ostenitoare cu aceasta. Căci au fost învățați de însăși adevărata înțelegere și rânduială a lucrurilor că, dacă își conturează întrucâtva prin contem­plații binecredincioase o icoană a adevărului viitor și dau dorului o certitudine, făcându-și sufletul mai pregătit, ca unul ce s-a exercitat bine în cele de aici, se vor muta fără de osteneală după viața aceasta, la adevărul viitor, care li s-a conturat lor bine încă de aici prin înțelesuri mai dumne­zeiești. Căci Însuși Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi conduce pe aceștia spre adevărul întreg, pe care li-l va arăta simplu și clar și în afară de orice îndoială, varietatea simbolică, în neclaritatea enigmatică. Astfel, în virtutea făptuitoare, ei au scăpat de durere, întristare și suspin, datorită desă­vâr­șitei nepătimiri, iar în cunoștința contemplativă, de toată neclaritatea și nedumerirea, datorită înțelepciunii.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)