Suferința trupească, între vindecare medicală și lucrare duhovnicească

Suferința trupească nu este doar o problemă medicală, ci o expe­rien­ță care atinge întreaga persoană: trup, psihic și viață duhov­nicească. În fața bolii, omul caută alinare și vindecare, dar descoperă adesea că intensitatea durerii este amplificată de frică, neîn­țelegere și sentimentul de singurătate. Psihologic, modul în care ne raportăm la boală influen­țează direct capacitatea de a o su­porta și de a colabora cu trata­mentul. Teologic, credința creștin- ortodoxă nu neagă suferința, dar nici nu o absolutizează, ci o integrează în relația duhovnicească cu Dumnezeu și cu aproapele.

Rugăciunea, credința, em­patia față de durerea celuilalt și participarea res­ponsabilă la propriul proces de vindecare sunt mijloace de întărire interioară, care pot schimba modul în care boala este trăită și înțeleasă.

Omul aflat în suferință se întreabă adesea: „De ce mi se întâmplă mie?”, „De ce acum?” sau „La ce bun să sufăr?”, întrebări care rămân fără răspuns imediat și care amplifică durerea, anxietatea și frica. El caută în mod firesc soluții care să-i aline boala cât mai repede posibil și apelează la tratamente medicale, terapii psihologice sau tehnici de control al gândurilor și al emoțiilor. Pe lângă toate acestea, creștinul ortodox caută un sens mai profund bolii și suferinței prin integrarea acestora în viața sa duhovnicească, astfel încât intensitatea durerii, sentimentul de nepu­tință și izolare sau sentimentul lipsei de direcție să fie mai ușor de purtat.

Teologia creștin-ortodoxă nu neagă realitatea durerii din anumite boli fizice, dar o așază în relația omului cu Dumnezeu și cu aproapele său. Și atunci cele mai la îndemână remedii sunt rugăciunea, îndelunga răbdare, dragostea și iertarea. În acest context, boala sau necazul devin prilej de maturizare lăuntrică: răbdarea se exersează, smerenia se verifică, iar dragostea se curăță de egoism. Iar dacă la acestea adăugăm și privirea încărcată de empatie către cineva mai bolnav decât noi, atunci aceasta dobândește o valoare psihologică, căci mută centrul atenției de pe propria durere şi astfel frica scade în intensitate. Credința puternică în purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu anulează lupta pentru vindecare de o anumită boală, ci oferă resurse reale pentru a nu fi biruiți de ea.

„Să privim la cei care suferă mai mult decât noi”

În lucrarea „Alinarea suferin­țe­lor trupești prin mijloace duhov­ni­cești”, Konstantin Zorin oferă infor­mații utile pentru purtarea cu demnitate și în sens creștin a bo­lilor și a sufe­rințelor fizice. „Omul care se află în suferință înghite multe medicamente și apelează la diferite metode de terapie psihică. Numai că nu întotdeauna reușește să-și curme durerea. Din nefericire, adesea uităm că există și calea bătătorită vreme de secole: rugăciunea credinței”, scrie Konstantin Zorin.

Autorul spune că „durerea are un sens doar dacă noi devenim mai buni, mai curați și mai înțe­lepți. Spre deosebire de necredincios, creștinul știe că în astfel de momente dragostea, răbdarea și smerenia îi sunt încercate de Dumnezeu. (...) Din experiența Sfinților Părinți, pentru a suporta bine boala, trebuie să privim la cei care suferă mai mult decât noi. Pentru că «ucide nu atât boala, cât frica de boală și sentimentul neajutorării». Este vorba de o luptă pe viață și pe moarte: ori biruim noi, ori suntem biruiți. «Empatizând cu necazurile apropiaților noștri, noi putem diminua propria durere și frică». Numai că empatia nu este doar o formă de sentimentalism sau o formă de milă de dragul politeții. Dumnezeu ne ascultă doar atunci când punem la inimă problemele omului care este aproape de noi. Durerea nu trebuie să întunece lumea înconjurătoare și să ne îndepărteze de Dumnezeu”.

Dacă facem o analogie cu domeniul medicinei, medicamentele și diversele tratamente de cele mai multe ori ajută pacientul să reziste și să facă față bolii și uneori conduc la dispariția totală a bolii. În procesul vindecării fizice, pe lângă intervenția medicilor și a tratamentelor, sunt necesare acordul și participarea pacientului. Din perspectivă psihologică, persoana aflată în suferință așteaptă adesea o soluție externă rapidă, fără a-și asuma un rol activ în procesul vindecării. Această atitudine pasivă crește sentimentul de neputință și dependență, ceea ce poate bloca mobilizarea resurselor interioare.

Relația dintre credință, psihic și boală

Credința nu este un acord intelectual și nici o simplă emoție religioasă, ci un act liber prin care omul Îi face loc lui Dumnezeu în propria viață. Postul și rugăciunea nu sunt condiții magice pentru minune, ci exerciții concrete de disciplinare a voinței și de curățire a atenției, prin care învățăm să ieșim din autosuficiență. Dacă omul face pași mici, dar conștienți, atunci și Dumnezeu lucrează în mod vindecător în sufletele și trupurile noastre. Astfel, minunea și vindecarea nu apar ca o intervenție spectaculoasă izolată, ci ca rodul unei relații vii, în care omul se lasă schimbat și întărit din interior de harul lui Dumnezeu.

„La fel Dumnezeu: nu face minuni automat, cu atât mai puțin împotriva voinței omului. Respectând libertatea persoanei, Domnul nostru Iisus Hristos îi întreabă pe suferinzi: «Crezi că pot face asta?», «Îmi deschizi ușa ca să pot intra?» Să crezi înseamnă să-i deschizi lui Dumnezeu ușa inimii. Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că esența practică a credinței este exprimată prin cuvintele: «Dumnezeule, cură­țeș­te-mă pe mine de mine însumi și vino să locuiești în mine!» De multe ori spunem: «Doamne, ajută!», dar nu auzim în schimb nimic de sus sau nu vrem să auzim: «Vin, dar oare vii și tu către Mine? Fă măcar un pas spre Mine!» Pentru ca harul dumnezeiesc să vină și să vindece boala, credința trebuie întărită prin post și rugăciune. Cre­dința este o putere care participă la minune și te face «părtaș dumne­zeieștii firi». Unindu-ne cu Domnul, credința devine asemenea unui canal prin care curge energia vindecătoare. În fața ei nu va putea rezista nici o putere a întunericului și nici boală”, notează Konstantin Zorin în lucrarea citată.

Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeei (1877-1961), cunoscut în timpul vieții ca un medic extrem de învățat și foarte credincios, spune că încrederea bolnavului, cuvântul medicului, atmosfera în care este tratat și modul în care este privită boala au efect direct asupra sistemului nervos și, implicit, asupra procesului de vindecare. Înțelegem astfel că vindecarea nu este doar o reparare a unui organ, ci un proces care implică întreaga persoană. Credința și nădejdea nu înlocuiesc actul medical, dar pot întări resursele interioare ale pacientului, făcând ca trupul să răspundă mai bine tratamentului.

„Sfântul Luca precizează că diferite forme de caracter corespund anumitor forme de construcție a organismului, ceea ce reprezintă una dintre cele mai importante manifestări ale sufletului și duhului. Starea de spirit a bolnavului, încrederea sau neîncrederea în medic, profunzimea credinței și nădejdea în vindecare sau nu, dimpotrivă depresia provocată de discuțiile medicilor în prezența pacientului despre gravitatea situa­ției lui, toate acestea definesc în mare măsură finalul bolii. Psihoterapia este o acționare prin cuvânt a medicului asupra pacientului. Aceasta este o metodă de tratament general recunoscută, care dă rezultate foarte bune. Sfântul Luca scrie astfel: «Rădăcinile bolilor sunt căutate de medicina actuală din ce în ce mai des în sistemul nervos, mai ales în creier. Dacă sistemul nervos, creierul, conduce toate procesele bolii, înseamnă că și însănă­toșirea este tot de la sistemul nervos și de la acțiunea acestuia asupra organismului»”, explică Konstantin Zorin.