Familia creștină - mijloc al comuniunii

În ultimii ani, voci realiste din spațiul Bisericii au anticipat anumite schimbări și direcții în educație, unele crize în viața de familie, ­toate într-o căutare de răspunsuri la întrebarea: Care este drumul cel bun sau ce ar trebui să facem pentru a descoperi măsura ­cea adevărată în fața atâtor provocări? Unora li se păreau judecăți ­hazardate, dar timpul - vai! - a arătat că nu s-au înșelat. S-a ajuns astăzi ca schimbările să nu se producă repede, ci foarte repede. Aproape că nu mai e vreme de reflecție, de puțină așezare, ­pentru că valuri noi, nebănuite, izbesc cu putere. S-a creat o întreagă ­literatură de parenting, ba chiar a apărut și o alta antiparenting.

Fiecare epocă a avut frământările și provocările ei, crize și căutări. ­Astăzi, când se vorbește despre educație, familie, de cele mai multe ori, abordarea este ideologică, economică, având media drept stindard și far călăuzitor. Strategii de promovare, schimbări de paradigmă, un întreg arsenal care se pune în mișcare, când discret și imperceptibil, când vehement și manipulator. Se lansează teorii noi, hrănite ideologic și promovate uneori cu insistență, având un întreg halou: de la politici de stat până la strategii media. „Ideologiile au dorit dintotdeauna să reconfigureze omul și socialul. Experimentele care au dorit să reconfigureze lumea și să creeze omul nou au eșuat lamentabil în totalitarisme și extremisme” (Cristina Gavriluță, „Părinți fără gen, roluri familiale și educația sexuală pentru copii”, în Ana-Nicoleta Grigore, Interviuri Antiparenting, Editura Cathisma, București, 2020, p. 163). Într-un astfel de context, se cuvine ca Biserica Ortodoxă să își facă auzită vocea și, mai ales, să își facă simțită prezența, chiar dacă pe unii îi cam incomodează. Trăim o vreme în care suntem chemați mai mult ca oricând să împăr­tășim căutările și expe­riențele noastre, să aprofundăm cercetările și, sub călăuzirea Duhului Sfânt, să găsim remedii potrivite la suferințele și rănile adânci din sufletul omului contemporan, căci „măsura suferinței este și măsura încrederii pe care Dumnezeu o are” în om (Părintele Rafail Noica). Dialogul este necesar, dar nu trebuie să rămânem la o simplă preocupare intelectuală, ci să transpunem cu înțelep­ciune și sârguință duhul viu al Bisericii în forme concrete de misiune pastorală (a se vedea studiul atent al pr. prof. Vasile Răducă, „Familia creștină într-un mediu secularizat”, în Ortodoxia 1, 2012, pp. 13-32).

Principiile creștine sunt asumate inconsecvent

Ne regăsim adesea descum­păniți, ca într-o luptă inegală, în care totul este răstălmăcit, orice mesaj poate fi mistificat și orice atitudine incriminată. Simțim că se împlinește parcă proverbul: „Binele merge, iar răul aleargă!”, ca un reflex la pilda neghinei din paginile Evangheliei (Matei 13, 24-30). Principiile creștine sunt asumate inconsecvent, superficial, cu greutate, în timp ce reperele existențiale inoculate de „noua eră” par să fie acceptate cu ușu­rință, în special de tânăra gene­rație (Pr. Alexie Uminski, „Edu­cația ortodoxă și lumea contemporană”, în Educarea copilului. Sfaturi ale duhovnicilor și psihologilor ortodocși, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Sophia, Bucu­rești, 2013, p. 55). În Cuvintele sale ascetice, Sfântul Isaac Sirul descrie inspirat şi concis agitația și neliniștea lumii, asemănând-o cu starea demonilor: „Demonii au repeziciune, dar nu au lumină. Şi altceva este repeziciunea, şi altceva lumina. Cea dintâi fără cea de a doua duce la pierzare pe cel ce o are. Aceasta face să apară ca adevărată nălucirea adevărului” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe 84, p. 418). Iată şi scholia Părintelui Dumitru Stăniloae, traducătorul român: „Tainele adânci ale existenței le rămân ascunse demonilor. E o rapiditate de înţelegere, dar fără profunzime, şi aproape numai în slujba criticii. De aceea pierde pe cel ce o are. [...] Sfântul Isaac dă ca pricină a considerării nălucirii adevărului ca adevărul real, repeziciunea superficială cu care priveşte cineva realitatea. Aceasta e proprie demonilor şi oricărui om care priveşte repede, dar superficial, realităţile. E o repeziciune care vine şi din nerăbdarea de a trăi realitatea cu toată fiinţa” (Pr. Dumitru Stăniloae, notele 527-529, în Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe 84, p. 418).

Ca soți și părinți ne simțim uneori cu totul depășiți de problemele vieții cotidiene, dezar­mați în fața unor provocări de neimaginat? Merită să înălțăm fruntea din noianul grijilor şi al neîmplinirilor noastre și să ­acceptăm - împreună cu părintele Nicolae Steinhardt - că Hristos ne cere tocmai ceea ce nu avem să dăm, ca să putem dobândi. Este necesară o perspectivă pe termen lung, or, aceasta presupune timp, stăruință și multă disponibilitate la jertfă. Nu este suficientă o documentare cu privire la ultimele recomandări și tendințe în parenting, la tehnici și strategii. Avem nevoie de o viziune realistă, inspirată și plină de echilibru într-o lume atât de agitată.

Avalanșa provocărilor

„Ca să spunem lucrurilor pe nume: familia este sub asediu. Așa își începea Rémi Brague prelegerea sa despre familie, în 2009, la Barcelona. Astăzi, mai mult decât oricând, se pune o presiune uriașă asupra familiei, cu o miză precisă: centrul de greutate în realitatea educației să nu mai fie în sânul familiei, ci în afara ei, pasat factorilor externi, din lipsă de timp și sub povara grijilor. Sacrificii mari pentru o fericire promisă, dar care se îndepărtează tot mai mult. În fața realităților de viață nu trebuie să ne resemnăm, chiar dacă vedem atâtea situații-limită, atâtea vieți și familii destrămate, rănite profund. În vremuri de criză nu ne permitem deznădejdea; e ca și cum I-am spune lui Dumnezeu: „Ești neputincios, Îți este imposibil chiar și Ție, Doamne, să rezolvi toate astea!”

Există și această perspectivă: sub ochii noștri se întâmplă atâtea lucruri grave, încât nu ne mai sensibilizează nimic. Se patologizează în mod exagerat viața sau ceea ce se întâmplă chiar este îngrijorător? Tot ceea ce se propune ca noutate într-o lume atât de preocupată să iasă în evidență, să se diferențieze, nu este decât dovada evidentă a eșecului și incapacității lumii de a-i oferi omului împlinirea existențială (Pr. Constantin Coman, Antílogos sau cuvântul celuilalt, Bizantină, București, 2019, p. 94).

De la o viaţă dezordonată sub aspect afectiv la dependența de pornografie, droguri și gadgeturi, toate vor marca viitorul oricărui tânăr, iar problemele căsniciei nu sunt străine de această nefericită moştenire. Într-o lume în care celălalt este întotdeauna de vină, iar omul nu mai are dispoziția de a-și recunoaște greșeala, este nevoie de o conștientizare sinceră și de curajul schimbării. Dincolo de unele derive personale, descoperim un întreg context care favorizează cu insistență o anumită mentalitate: „Pe bună dreptate, se vorbește despre o societate profund erotizată, în care sunt trâmbițate și afișate cu ostentație și până la paroxism senzualitatea, nudul și voluptatea, în care trupul a ajuns un obiect de consum, ca multe altele, iar plăcerile pe care acesta le poate procura, un scop în sine. Omul contemporan trăiește într-un cult pronunțat al trupului, într-o așteptare, lipsită de răbdare, a exploatării lui, într-o cultură hedonistă și utilitaristă a plăcerii” (Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu, Familia creștină, școală a iubirii și a desăvârșirii, Ed. Doxologia, Iași, 2011, pp. 106-107).

Recitind cartea Trupul morții și al slavei, scrisă de Olivier Clément, am fost uimit să descopăr un accent prea puțin recunoscut și asumat în zilele noastre: responsabilitatea bărbatului/soțului în cazul dureros al avortului. De aici se deschide și o perspectivă pastoral-duhovnicească, în special în scaunul spovedaniei, anume conștientizarea alegerii avortului nu doar pentru femeie/soție, ci și pentru bărbat/soț și, implicit, recomandarea unui canon de po­căință și de îndreptare, cu fă­găduința de a săvârși binele acolo unde a rănit, în dreptul copiilor. Relația soților suferă, lăuntric și, adeseori, nemărturisit. Ceva se rănește pentru totdeauna: ceea ce ar fi trebuit să rămână o decizie fermă în favoarea vieții, cu responsabilitate și dreaptă cugetare, devine o hotărâre plină de ezitare, cu argumente ce nu se ridică la demnitatea și valoarea vieții umane ca dar al lui Dumnezeu și rod al iubirii adevărate.