Relaționare și virtualitate: mutații ale interacțiunii umane în spațiul digital

Expansiunea mediului digital a remodelat profund modul în care comunicăm, interacționăm și ne definim ca persoane. Prof. univ. dr. emerit Constantin Cucoș, de la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, arată că internetul a devenit nu doar un instrument al cunoașterii, ci un cadru de existență simbolică, în care relațiile interumane, educația și identitatea se reconfigurează constant. Distinsul profesor explorează efectele psihologice, sociale și pedagogice ale conectivității continue, avertizând asupra riscurilor izolării digitale, dar și asupra oportunităților formative pe care spațiul online le poate oferi. Interviul aduce în prim-plan nevoia unui echilibru între prezența virtuală și trăirea directă, între performanța tehnologică și autenticitatea umană - o temă esențială pentru educația și cultura contemporană.

În ce măsură accesul, constant și îndelungat, la internet modifică dinamica relațiilor interpersonale?

Să spunem că încă suntem în exercițiul acestei manifestări și că este greu să evaluăm o stare în care suntem cufundați. Nevoile de tot felul ne obligă să locuim atât în spațiul real, cât și în cel virtual. Ca să răspund direct la întrebare, voi spune tranșant: da, accesul fără măsură la internet modifică în mod direct, plenar și, uneori, cu urmări foarte grave componenta relațională a lumii în care trăim. Sociabilitatea actuală este dublă, dacă nu bipolară, multiplă, chiar contrastantă. Unii semeni de-ai noștri, tot mai puțini ce-i drept, o duc foarte bine în mediul natural, știut. De o bucată de vreme, mulți dintre noi suntem nevoiți, antre­nați, obligați să ne conectăm, să interacționăm, faptic, simbolic și la nivel de rețele și al platformelor informatice. Uneori ne trezim într-o bulă autotelică, autosuficientă, pe care singuri ne-o construim, fără posibilitatea unor scurtături evaluative din afară. Interpelăm pe alții, ne plătim taxele, facem cumpărături etc. prin intermediul internetului. Cu toții am trecut, în ultimii ani, cu voie sau fără voie, printr-o astfel de experiență. E rău, e bine? E și una, și alta în același timp. Totul depinde de uzanță, de efecte, de balansul dintre pierderi și câștiguri. 

Cum ne poate ajuta educația în modelarea relațiilor interumane în această eră a internetului?

Totul se joacă la nivelul unui raport de echilibru - instrumental, uman și spiritual. Internetul extinde rețelele sociale tradiționale, dar le și transformă, le artificializează: relaţiile devin mai intruzive tehnic, mai mediate, poate performante, dar adesea devin mai inconsistente și mai superficiale. În şcoală apar noi forme de colaborare (grupuri de lucru, proiecte, schimb de resurse), dar şi perspectiva unor riscuri - izolare în grupuri virtuale, polarizare, închidere, pierderea competenţelor de comunicare faţă în faţă. În spațiul virtual, limitele intersubiective se diluează, interacțiunile sociale se mulează după o logică a vizibilităţii şi a feedbackului imediat. Rolul educaţiei este să faciliteze locuirea, uzitarea, dar și tranziţia între aceste medii: elevii trebuie să învețe să gestioneze registre diferite ale relaţionării, simultan sau consecutiv, să aplice norme etice online, să conserve competențe relaţionale tradiționale și să dubleze aceste rute ale „socialibilității” cu cele concrete, fizice, naturale.

Nu e rău că experimentăm și interacțiunea și „sociabilitatea” online. Dar, înainte de asta, trebuie să o fi experimentat, cu acribie și aplecare, pe cea de toate zilele. Uneori, din rațiuni ce țin de prezervarea naturalității din noi, e bine să apelăm și la evitări sau retrageri, din când în când, din această „lume”. Ideea de „post” virtual dobândește, cumva, un... rost.

Care sunt riscurile psihologice majore asociate consumului intensiv de rețele sociale și cum ar trebui gestionate de către cadrele didactice?

Ca orice exces sau uzanță necorespunzătoare, consumul și relaționarea virtuală pot conduce la dereglări și destructurări interioare, decentrări identitare și fobii sociale. Riscurile care pot apărea sunt legate de însingurare, izolare, anxietate, depresie, hipertrofierea egoului, adicție sau dependență comportamentală, ca expresii „subtectonice” ale nevoii de atenție și de valorizare.

Referitor la rolul profesorilor, să nu uităm că interacțiunea acestora cu elevii se restrânge la spațiul școlar, ceilalți „timpi” - pentru sine, pentru alții, ținând și de alți factori - familie, grupul de prieteni, factori comunitari etc. Școala însă, prin profesorii ei, are menirea și obligația de a pune la dispoziția publicului școlar situații de învățare controlate - psihologic, didactic, deontologic - de folosire adecvată a acestor achiziții în scop formativ, simultan cu crearea unui etos colaborativ, convergent cu ceilalți factori educativi. Nu numai școala trebuie responsabilizată în raport cu buna uzanță a rețelelor sociale sau a spațiului virtual, în general. Aș spune că responsabilitatea ar trebui distribuită proporțional cu „contribuția” diverșilor factori la provocările concrete, dar și în raport cu zonele lor de atribuții și competențe. Nu aș exclude, în primul rând, responsabilitatea mediilor sau entităților inductoare de astfel de stimuli, care sunt insuficient sau deloc reglementate din perspectiva unor exigențe etice, chiar juridice.

Ce pot face profesorii? Cadrele didactice ar putea avea un rol preventiv şi reparator, în raport cu un angrenaj de care nu sunt responsa­bili - ba chiar, unii dintre ei, ajungând să fie manipulați de acesta. Încât, ei pot face educaţie pentru igienă digitală, indiferent de disciplina pe care o slujesc, pot identifica oportun „semne” ale unor dependențe digitale - scăderea performanţei, automarginalizare, pot apela la o mai strânsă colaborare cu părinţii şi la servicii psihopedagogice specializate. Multe dintre aceste responsabilități țin și de preocuparea fiecărui cadru didactic de a se perfecționa continuu, de a-și asuma roluri ce nu țin doar de fișa postului, ci de o normativitate și responsabilitate interioară ce trebuie activate operativ și permanent. 

Identitatea virtuală, dependentă de validarea celorlalți

Folosirea excesivă a rețelelor sociale influ­ențează formarea identității și a imaginii de sine la adolescenți?

Reţelele sociale de tip nou, sprijinite de noile tehnologii, pot construi, cu concursul subiectului în cauză, imagini controlate, hipertrofiate, chiar false, în raport cu substanța reală a persoanei în cauză. Un astfel de mediu tehno-social favorizează construcţia unei imagini performative, retușate, interesate, ce așteaptă o validare externă, adesea pe criterii inconsistente, doar pe discurs autoreferențial, subiectiv și închis. Ceea ce este periculos e că această construcție a persoanei conduce la o identitate problematică, fragilă, perisabilă, circumstanțială, dependentă de validare de către „locutorii” pe care deja i-a agreat, prin lista de „prieteni”, de pildă. Nu mai spun de faptul că însăși infrastructura programului în care a intrat îi ademenește pe cei primiți în „ograda” sa virtuală să „întărească” pozitiv ceea ce tocmai a marcat în biografia și existența sa. De aici, un întreg „tăvăluc” al deșertăciunilor, înșelărilor și mistificărilor.

Totuși, cum putem beneficia de aspectele pozitive ale rețelelor sociale?

Sigur că e bine să punctăm faptul că rețelele sociale pot oferi şi spaţii de exprimare și explorare identitară în funcţie de calitatea mesajelor transmise, de intenționalitatea acestora și de profilul publicului vizat. E nevoie de ceva cultură și experiență cibernetică pentru a te mișca, fără pericole, într-un astfel de perimetru. În spec­trul acestor finalități se află și locutori, instituții și instanțe ce transmit mesaje valide, specializate pe diverse direcții - profesionale, academice, practice, ceea ce nu este un lucru rău din multe puncte de vedere, inclusiv educa­țional.

Din perspectivă pedagogică, esenţială este cultivarea reflecţiei critice asupra „prezentificării” și a protejării identităţii. A intra în siajul unei rețele sociale presupune, obligatoriu, competențe minimale de ordin comunicațional, dar și etic-comportamental. Scopul formării în raport cu gestionarea mediului online este să ajute persoana tânără să transforme oportu­nitățile și experienţele de acest tip în resurse pentru o dezvoltare identitară sănătoasă în raport cu alteritatea, nu în instanțe de expunere exagerată, manipulare, de autosubminare.