Genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau „La început a fost familia!”

Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului) Matei 1, 1-25

Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei; Iesei a născut pe regele David; David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amos; Amos a născut pe Iosia; Iosia a născut pe Iehonia și pe frații lui, la strămutarea în Babilon. După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Ahim; Ahim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos. Așadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. Iar nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, mama Sa, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase, în ascuns. Și, cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci Cel zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin prorocul, care zice: „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu”. Și, deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și, fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

Duminica ce precedă marea sărbătoare a Nașterii Domnului este închinată Sfinților Părinți după trup ai Mântuitorului, iar Evanghelia care se citește cu această ocazie cuprinde primul capitol al Sfintei Evanghelii după Matei, în care ne este prezentată Genealogia Domnului nostru ­Iisus Hristos. Acesta este motivul pentru care această zi poartă și numele de „Duminica Pă­rinților după trup ai Domnului”. Prin urmare, ne sunt enumerate, pe rând, începând de la Avraam, numele celor care „L-au născut”, după trup, pe Hristos. Așezarea liturgică a acestei zile poartă întru sine o lumină de care sufletul nostru are foarte mare nevoie, cu atât mai mult acum, la sfârșitul drumului deschis de Postul Nașterii Domnului. Pregătirea sufletească și trupească de a-L primi pe Pruncul Iisus avea nevoie de o încununare. Se cuvenea a se împlini cuvântul Apostolului și astfel „răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi” (cf. Romani 15, 4) să rodească în inimile noastre darul cel mare al nădejdii, fără de care nici o inimă nu-L poate primi cum se cuvine pe Fiul lui Dumnezeu, Care, iată, vine acum să Se întrupeze.

Răspuns bun la strigătul cel mut al drepților

Chiar dacă pentru omul contemporan, mai puțin „încercat” în tainele Sfintei Scripturi, această înșiruire de nume poate părea aridă, ea se dovedește a fi, teologic vorbind, o mărturie cople­șitoare a faptului că Dumnezeu S-a înrădăcinat deplin în condiția umană, asumând istoria noastră cu luminile și umbrele ei. Toate aceste nume, fiecare în parte și toate împreună, sunt ­dovezi vii ale felului în care Dumnezeu, cu delicatețe și intimitate - așa cum spune Psalmistul -, a urzit istoria noastră „ca în cele mai de jos ale pământului” (Psalm 138, 15).

Faptul că Sfântul Evanghelist Matei își începe Evanghelia cu această Genealogie comportă mai multe înțelesuri, dar noi ne vom opri la câteva dintre ele pe care le socotim a fi mai relevante pentru starea noastră de acum și pentru formarea noastră ­duhovnicească. Să spunem mai întâi că, vorbindu-le celor de un neam cu el (iudeilor), Sfântul Matei a vrut să le trezească acestora nădejdea pe care mulți dintre ei și-o păstraseră în venirea Izbăvitorului. Să întărească în ei nădejdea că Dumnezeu Și-a adus aminte de necazul și strâmtorarea lor și de aceea S-a grăbit să-i mângâie prin venirea Sa. Orice genealogie este în sine o aducere aminte, ca o reînviere, a nădejdii înaintașilor; pomenindu-i pe ei, pe fiecare pe nume, cinstim pomenirea lor și ne adăugăm și noi nădejdii lor. Putem să citim această Genealogie ca pe un răspuns la strigătul mut al drepților, așa cum îl descrie Prorocul Ieremia în Plângerile sale: „Să-ți aduci aminte că ­împovărat este în mine sufletul meu. Aceasta voi pune-o la inimă, de aceea voi nădăjdui: Milele Domnului nu s-au sfârșit, milostivirile Lui nu încetează. În fiecare dimineață sunt altele, credincioșia Ta este mare!” (Plângeri 3, 20-23).

Împlinirea sfintelor nădejdi de mântuire

În toată istoria Vechiului Testament putem observa faptul că nădejdea curată în împlinirea făgăduinței că Se va naște Mântuitor s-a păstrat în puțini, foarte puțini oameni, iar aceștia întotdeauna au fost prigoniți și și-au petrecut cea mai mare parte a vieții în pribegie. Aceștia sunt cei către care vine acum Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze și o face arătându-le că El este unul dintre ei. Aceștia sunt cei pe care Scriptura Vechiului Testament îi numește „ră­mășiță”, pentru că erau puțini, ascunși în mijlocul unui popor care fusese odată curat, dar care acum auzea din gura Dumnezeului Care-l izbăvise această mustrare: „Eu te-am sădit ca pe o viță de soi, ca pe cea mai curată sămânță; cum dar Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de viță străină?” (Ieremia 2, 21). Isaia însuși, văzându-se pe sine ca fiind „om cu buze spurcate și locuind în mijlocul unui popor cu buze necurate” (Isaia 6, 5), a deplâns îndelung rătăcirea propriului său popor, dar Domnul i-a dăruit mângâiere, arătându-i că, deși „pustiirea va fi mare” în mijlocul țării sale, totuși, „din butucul rămas va lăstări o mlădiță sfântă” (Isaia 6, 12-13). Relevant este felul în care Domnul a ales să-l întărească pe Isaia pentru a putea înțelege această istorie a mântuirii neamului său: „Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleștele de pe jertfelnic și l-a apropiat de gura mea și a zis: «Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți»” (Isaia 6, 6-7), cuvinte pe care le rostim și noi de fiecare dată când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Prin aceasta înțelegem că „mlădița sfântă” este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Prin urmare, înțelegem faptul că aceia puțini, „rămășița” lui Israel, au avut această datorie sfântă de a păstra și curăța sămânța din care va lua naștere Izbăvitorul.

Pentru rămășițele cele ascunse

Toți aceștia care păreau pentru cei din vremea lor și chiar de după aceea a fi nevrednici de a fi primiți în poporul ales, „au rătăcit în pustii și în munți și în peșteri și în crăpăturile pământului, nefiind mărturisiți decât prin credință” (cf. Evrei 11, 38-39), s-au arătat a fi de fapt acea rămășiță ascunsă, de dragul căreia Dumnezeu a trimis Mântuitor. Dar despre cei care nu au avut ochi să vadă, care nu au căutat în adânc, ci s-au lăsat înșelați de cele superficiale, a spus Sfântul Apostol Pavel că „nu erau vrednici de ei” (Evrei 11, 38). Chiar și astăzi ne întrebăm de ce apar printre „rudeniile” lui Iisus nume care sunt „nevrednice”, precum Manase, Rut, Rahab sau Batșeba. Dar ar trebui să privim cu ochi duhov­nicești și să urmărim acea să­mânță ascunsă de aceștia, chiar în ciuda propriilor păcate sau nevrednicii, în chiar inima lor. Astfel, generație după generație, în locuri pustii și inimi îndurerate, în cetăți străine de Israel și oameni huliți, a putut să fie transmisă această sămânță, singura pe care Domnul o prețuiește: iubirea sinceră față de Dumnezeu. Prin ei, generație după generație, această iubire s-a curățat prin răbdare și nepieritoare nădejde ca într-un cuptor de foc.

Aceștia sunt cei pe care-i pomenim acum, înainte de slăvita Naștere a lui Hristos, aceștia sunt rudeniile adevărate ale lui Hristos și cei care „au pus umărul” la „Noua Creație” a lumii pe care a început-o Hristos prin nașterea Sa.

Un nou început mântuitor

Lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este mai mult decât o simplă restaurare, este un nou început, o altă Creație. Această Creație, spre deosebire de prima, nu se încheie cu omul, ci începe cu acesta. Acum toate încep cu „omul nou”, cel după „chipul lui Dumnezeu”, cum zice Apostolul. Iar cu omul și prin om, iubirea lui Dumnezeu se va revărsa peste ceilalți oameni și peste întreaga zidire prin nimic altceva decât prin familiaritatea pe care acest om nou o lucrează prin unirea cu Dumnezeu.

Este acum vremea unei noi creații, timpul pentru sămânța cea nouă. Noi suntem cei care, prin venirea lui Hristos și prin jertfa strămoșilor, ne alăturăm acum acestora în bucuria nădejdii făgăduinței celei noi: „Iar Cel ce dă sămânță semănătorului și pâine spre mâncare, vă va da și va înmulți sămânța voastră și va face să crească roadele dreptății voastre” (2 Corinteni 9, 10). Avem întărire de nădejde noi, cei cre­dincioși, căci suntem „născuți din nou nu din sămânță stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1, 23).

Ni se cere și nouă să fim, pentru generațiile care ne vor urma, ceea ce au fost aceste generații trecute pentru noi, sămânță ne­stricăcioasă pentru a găti A doua Venire a lui Hristos întru slavă, iar pentru aceasta, să urmăm îndemnul Apostolului: „Întru aceasta vă bucurați, măcar că acum ar trebui să fiți triști, încercați fiind de multe feluri de ispite pentru puțină vreme, pentru ca credința voastră încercată, mult mai de preț decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă și spre slavă și spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos. Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită, dobândind răsplata credinței voastre, mântuirea sufletelor. Această mântuire au căutat-o cu stăruință și au cercetat-o cu de-amănuntul prorocii, care au prorocit despre harul ce avea să vină la voi. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul Sfânt trimis din cer, v-au propovăduit Evanghelia, spre care și îngerii doresc să privească. Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiți desăvârșit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui Iisus Hristos!” (1 Petru 1, 6-13).

La început a fost familia...

De aceea, eu, cel care citesc acum această Genealogie, ar trebui să înțeleg de aici cum Dumnezeu Însuși mi-a țesut mie istoria și cum a transformat-o în veșnicie. Citind aceste nume ar trebui ca inima mea să se încălzească, căci toți aceștia sunt și rudeniile mele. Ar trebui să rostesc aceste nume, fiecare ca pe o rugăciune, căci ei mi L-au adus aproape pe Dumnezeu; ei au mijlocit ca și eu, deși provin din strămoși păgâni, să devin casnic al lor și al lui Dumnezeu. Și atunci inima mea va fi gata să-L primească în ea pe Pruncul Iisus.

Această Genealogie din Evanghelia după Matei este un început care, asemenea oricărui început, vestește mereu un alt început. Fiind Prologul acestei Evanghelii, Genealogia Domnului se înscrie între celelalte Proloage, vorbind despre începuturi, concentrând toate cuvintele într-unul singur: Naștere. Evanghelia după Matei începe astfel: „Cartea neamului lui Iisus Hristos” (în limba greacă: „Βίβλος γενέσεως Ἰησοῦ Χριστου”. De fapt se traduce „cartea naș­terii...”). La fel își începe și Moise Cărțile sale (Pentateuhul), prin două genealogii/nașteri: „Cartea Nașterii Cerului și a Pământului” (βίβλος γενέσεως οὐρανοῦ καὶ γῆς - Facere 2, 4) și „Cartea Nașterii oamenilor” (βίβλος γενέσεως ἀνθρώπων - Facere 5, 1).

De asemenea, dacă privim tot din perspectiva făgăduinței venirii lui Mesia pe care au primit-o drepții Vechiului Legământ, putem observa că întreaga Evanghelie este cuprinsă de această făgăduință, ca într-o îmbrățișare. Astfel, vedem că Genealogia se continuă cu făgăduința primită de Isaia: „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: «Cu noi este Dumnezeu»” (Matei 1, 23, cf. Isaia 7, 14). Acest început al Evangheliei se oglindește în finalul ei: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28, 20). Ce înseamnă această îmbrățișare, decât făgăduința, testamentul, declarația de iubire a unui Tată față de copii Săi? Nouă, fiilor Noului legământ, ne este adusă acum această făgăduință, așa cum spune Apostolul Neamurilor: „Noi vă binevestim făgă­duința făcută părinților. Că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o cu noi, copiii lor, înviindu-L pe Iisus, precum este scris și în Psalmul al doilea: «Fiul Meu ești Tu; Eu astăzi Te-am născut»” (Faptele Apostolilor 13, 32-33).

Să ne îmbărbătăm și noi prin acest început al Evangheliei, ca de începutul mântuirii noastre. Și nu cred că vom greși dacă, parafrazând celebrul început al Evangheliei după Ioan, vom începe să „citim” Evanghelia după Matei astfel: La început a fost familia...