Nicolae Labiș, mai mult decât un personaj din marea carte a literaturii române

La diferență de 31 de ani, fiind născuți în același ținut, am surprins din unele mărturii și amintiri care încă nu s-au pierdut anumite aspecte ce completează biografia unui talentat poet care a plecat prea devreme din lumea aceasta, dar care a strălucit asemenea unui astru în vremea scurtei sale existențe și a creației sale artistice. Viața lui s-a stins brusc, ca o flacără de lumânare suflată de vânt.

Pentru cei care nu cunosc îndeajuns zona în care Nicolae Labiș a văzut lumina zilei, trebuie spus că a împrumutat de timpuriu farmecul uneia dintre cele mai pitorești regiuni ale țării.

A transpus în operele sale munții, pădurile, apele curgătoare, firea oamenilor, animalele, atât domestice, cât și sălbatice, care erau aproape „acasă” în Poiana Mărului, satul natal al poetului din comuna Mălini, județul Suceava de azi. Peisajul acesta l-a marcat profund. Versurile sale sunt impregnate de mireasma pământului obârșiilor. De asemenea, frumusețea vieții de la sat din acei ani, înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial și imediat după el, l-a inspirat pe marele poet. Poezia lui respira autenticitatea satelor dintr-un ținut de... poveste.

Crescut în casa unor învă­țători care au iubit mult școala și satul românesc încât s-au identificat cu acestea, Nicolae Labiș a avut de timpuriu de la cine să învețe carte. Cuvintele și cărțile erau pâinea zilnică a casei, iar slova citită cu glas tare se împletea firesc cu susurul pârâului de afară și cu foșnetul vântului prin brazi. Astfel, dincolo de cunoștințele dobândite în familie și școală, minunăția locurilor a fost cea care l-a inspirat în scrierile sale. Fiecare colț de pădure, orice povârniș al muntelui și izvoarele răcoroase deveneau ima­gini vii în versurile sale, ca și cum natura însăși îi dicta poezia. Aceleași locuri pitorești au fost zugrăvite de Mihail Sadoveanu, care a călătorit adeseori, mai ales în vremea viețuirii sale la Fălticeni, pe drumul de la Mălini și mai sus, către Crucea Talienilor. Și alți scriitori au poposit în acest topos binecuvântat, dar și la Mănăstirea Slatina, pe unde se abăteau ades Lovineștii. Din Fălticeni, capitala județului Baia, numeroase personalități culturale și artistice urcau Culmea Stâni­șoarei, scoborând către Valea Bistriței și ținuturile Neamțului, străbătând spectaculosul drum construit de italieni la începutul veacului al XX-lea, în timpul domniei Regelui Carol I.

Pământul însuși îmbibat cu har poetic

Meleagurile Stânișoarei aveau darul de a trezi în sufletele sensibile chemarea scrisului, ca și cum pământul însuși ar fi fost îmbibat cu har poetic. Traseul, modernizat acum, leagă peste Culmea Stânișoarei județele Suceava și Neamț. Drumul, ne­schimbat în esența frumuseții sale, poartă amintirea pașilor multor pelerini și ale meșterilor cuvântului scris.

Însă Nicolae Labiș a fost inspirat și de Duhul Adevărului, iradiind de la Mănăstirea Slatina și înainte de înflorirea acelui curent spiritual din anii după plecarea din vatra părintească. Obișnuia să se oprească la chinovia Lăpușneanului atunci când, împreună cu tatăl său, Eugen, lua calea Găineștilor, satul bunicilor paterni. Sămânța cea bună fusese pusă în sufletul lui de mic. I-a fost hărăzit să audă din copilărie clopotele mănăstirii, ce răsunau prelung, și să se cuprindă de mirosul de tămâie, înmiresmând răcoarea dimineților coborâtoare din munți. Chemarea pe care o simțea pentru Mănăstirea Slatina, devenită una dintre cele mai renumite vetre monahale în vremea tinereții lui, nu era deloc întâmplătoare. Sunt convins că părinții lui și cei apropiați îi vor fi vorbit de părintele Paisie și de părintele Cleopa, mari duhovnici și îndrumători ai credincioșilor în acea epocă. Povestirile despre acești sfinți cuvioși trebuie să fi rămas în inima copilului asemenea unor flori înmiresmate de mălin, chiar dacă viața avea să-l poarte pe alte cărări, departe de liniștea și istoria lăcașului sfânt.

Dacă cineva dorește să-l omagieze pe Nicolae Labiș la 90 de ani de la naștere (1935-2025), cel mai potrivit ar fi să străbată ținuturile Fălticenilor, peste apa Moldovei, trecând prin Mălinii natali și apoi îndreptându-se către Crucea Talienilor, pentru a se duce mai apoi în Sabasa și Borca. Cotiturile drumului dezvăluie imagini noi din universul său poetic, iar dealurile și văile poartă amprenta versurilor sale. Numai astfel poți înțelege după aproape un veac frumusețea și farmecul acestor locuri și cum marii romancieri și scriitori ai neamului românesc au putut așterne asemenea trăiri în paginile lor. Munții își păstrează măreția de altădată, apele curg cu aceeași prospețime, iar pădurile murmură tainele șoptite și în urechile copilului Labiș. În liniștea acestor meleaguri, poezia nu mai e doar cuvânt scris, ci devine realitate vie, respirație a pământului și ecou al veșniciei.

A înțeles de timpuriu ce înseamnă frumusețea, armonia, credința, dar și încercările

Într-un astfel de spațiu s-a format Nicolae Labiș. A înțeles de timpuriu ce înseamnă frumu­sețea, armonia, credința, dar și încercările vieții. Ne stau mărturie amintirile lui din vremea secetei, când avea puțin peste 10 ani. Atunci l-a însoțit pe tatăl său la o vânătoare, „cea a foametei din Munții Carpați”. Ceea ce alți copii ar fi văzut-o doar ca pe o vară fierbinte, el a simțit-o ca pe o dramă cosmică, ca pe o suferință a pământului însuși.

După acea întâmplare tragică s-a născut o poezie, „Moartea căprioarei”, care redă cu o putere rară imaginile naturii arse și însetate, întipărite cu litere de foc în privirea sa ingenuă de copil:

„Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul liber şi gol.
Ciuturi scot din fântână nămol.

Vântul, adormit pe câmpia fierbinte,
Nu-şi mai clatină aripa cuminte.
Fluturii mor pe pajişti,
Păsările pier,
Mireasma florilor s-a dus în cer.

S-au înecat izvoare şi ape.
Doar clopotele stau gata să sape
În fundul uscat, crăpat şi pustiu.
Satul aşteaptă ploaia târziu.

Bătrânii se roagă, privesc în tăcere
La cerul de plumb, nemilos, fără vrere.
Şi parcă nici Domnul nu mai are putere
Să trimită norii pe plaiul pustiu,
Satul aşteaptă ploaia târziu”.

Aceste versuri nu sunt doar o simplă descriere lirică, ci adevărate mărturii ale sensibilității unui copil-poet care a știut să transfigureze în poezie drama satului din acele vremuri. Pulsează în plăsmuirea lirică durerea pământului crăpat de sete, rugăciunea tăcută a bătrânilor și neputința omului în fața forțelor naturii, toate prinse în cuvinte care au puterea să facă a vibra inima cititorului și după decenii.

Astfel se conturează imaginea lui Nicolae Labiș: nu doar un personaj din manualele școlare, ci un fiu al locurilor, un spirit, „cel al adâncurilor”, impregnat de frumusețea și asprimea vieții de la poalele Stânișoarei. Și, asemenea unei făclii aprinse devreme, a luminat intens - chiar dacă pentru prea scurt timp - literatura română. Flacăra lui a ars cu o forță care a transformat puținii ani într-o veșnicie, lăsând în urma sa o lumină care nu se va stinge niciodată din sufletul neamului.

Mănăstirea Slatina, ctitoria lui Vodă Lăpușneanu și rectitorită spiritual de Sfinții Paisie și Cleopa

Pentru cei mai puțin cunoscători ai meleagurilor în care s-a născut Nicolae Labiș, voi aminti că de la casa părinților lui până la Mănăstirea Slatina, ctitoria lui Vodă Lăpușneanu și rectitorită spiritual de Sfinții Paisie și Cleopa, în anii adolescenței poetului, sunt vreo două ceasuri de mers pe jos. Astăzi, drumul asfaltat oferă, desigur, un anumit confort, însă odinioară traseul dăruia călătorului cu pasul sau căruța priveliști de o rară frumusețe, cu peisaje pitorești, cu drumuri șerpuite printre case tradiționale autentice, cele mai multe construite din lemn și piatră, având o simplitate, dar și măreție, una ce putea oricând rivaliza cu reședințele princiare datorită temeiniciei și frumuseții vieții trăite înăuntrul lor. Casele acelea reprezentau fiecare o lume în sine, cu poveștile lor gravate în lemnul bătrân și cu duhul strămoșilor plutind între ziduri, iar drumul spre mănăstire devenea astfel un pelerinaj prin istoria vie a nea­mului.

Pe acest drum a călătorit, de multe ori, Nicolae Labiș, căci Mănăstirea Slatina era singura „cetate” a locului. Pașii lui au bătătorit de nenumărate ori aceeași cărare și cu fiecare drum sufletul i se îmbogățea cu tăcerea rugăciu­nii și cu pacea ce curgea din zidurile mănăstirii. Legătura cu istoria - câteva secole de existență - și frumusețea unor zidiri care atunci, ca și acum, încântau ochiul grăbit sau cel al cunoscătorului au însemnat pentru marele poet un reper de adâncă valoare. Acolo, în tăcerea chiliilor și în răcoarea bisericii, se aflau rădăcinile nevăzute ale spiritua­lității care avea să-i lumineze mai târziu versurile.

Am cunoscut mai multe rude ale lui Nicolae Labiș: pe Margareta, una dintre surorile lui, pe care am avut bucuria să o primesc și în casa mea; pe o mătușă - sora mamei lui Nicolae Labiș, învăță­toare, care și-a încheiat zilele în același ținut al Fălticenilor; pe un văr primar al poetului, profesor, căsătorit cu o profesoară de matematică, care mi-a predat și mie o vreme în gimnaziu.

Comuniune, armonie și căutarea acelorași valori

Apoi, m-am bucurat să aud cuvinte frumoase la adresa poetului de la scriitorul Grigore Ilisei, fiu de preot, care în anii copilăriei lui Labiș venise pe lume în apropiere, la Văleni-Stânișoara, unde a fost ridicată o biserică sfințită de Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Irineu Mihălcescu - o prezență rară în zonă, mai ales în acei ani. Cred că și slujba respectivă a fost un moment în care Nicolae Labiș s-a împărtășit din cuvintele Evangheliei și din întâlnirea cu ierarhul Moldovei.

Tot de la Grigore Ilisei am aflat că Nicolae Labiș, cu opt ani mai mare decât el, l-a ținut în brațe, pe când era prunc, la Taina Sfântului Botez. Părinții poetului și cei ai scriitorului erau apropiați: mama lui Grigore Ilisei era în­vățătoare, asemenea părinților poetului. Iar această însoțire cu o familie preoțească vorbește, din perspectiva mea, despre comuniune, armonie și căutarea acelorași valori. Era o lume în care intelectualul și slujitorul Altarului se întâlneau în aceeași dragoste pentru carte, pentru Dumnezeu și pentru slova înaripată.

De aici, din legătura cu satul natal, cu frumusețea creației și cu universul rar al zonei, Nicolae Labiș s-a îndreptat către orașul Fălticeni, unde a început să deprindă tainele locului. Mirabilul târg îi deschidea porți către o lume mai largă, dar fără să-l rupă de rădăcinile sale adânci. Acolo a aflat despre Lovinești, despre drumul făcut îna­intea lui de Ion Creangă, care urmase școala de catiheți de la Fălticeni, ori despre popasurile lui Sadoveanu - scriitor pe care avea să-l cunoască personal și care l-a apreciat pentru valoarea lui. Tot aici a pășit pe urmele altor perso­nalități importante, pe care le-a descoperit fie la Liceul „Nicu Gane”, fie în discuții cu dascăli și prieteni. Fălticenii nu erau doar un oraș de învă­țătură, ci un topos spiritual, în care spiritele alese se recu­noșteau reciproc și transmiteau din gene­rație în generație flacăra dragostei de frumos și de adevăr.

Și-a continuat formarea nu doar ca poet, ci și ca om al credinței și al culturii

În timpul studiilor liceale de la Fălticeni, Labiș a locuit o vreme în gazdă la preotul Leonida ­Gavrilescu, slujitor la Biserica „Sfântul Ilie”. Îmi amintesc și eu de vechea casă parohială, unde o odaie avea să-l găzduiască pe poet. Casa aceea purta în pereții ei mirosul de ceară topită și liniștea rugăciunii, creând un spațiu în care cuvântul poetic și cel sacru se întâlneau firesc. Cel care l-a primit în casa sa era un preot cu preocupări literare. El însuși a scris versuri și cred că a fost unul dintre primii inspiratori ai lui Labiș. Poeziile sale au avut cu siguranță impact asupra tânărului dornic să învețe din istorie, literatură și din experiența celor­lalți. În acel loc plin de cărți și de evlavie, Labiș și-a continuat formarea nu doar ca poet, ci și ca om al credinței și al culturii, îmbinând în sufletul său cele două comori pe care le primise de acasă.

Preotul care l-a găzduit pe ­Nicolae Labiș, părintele Leonida Gavrilescu, era originar din același ținut, din satul Botești, comuna Horodniceni, și a urmat cursurile teologice la Seminarul „Veniamin Costache” din Iași, continuându-și formarea la Facultatea de Teologie din Cernăuți. A slujit mai întâi ca diacon la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Târgu Neamț, apoi ca preot paroh la Blăgești, în apropiere de Pașcani, iar mai târziu la bisericile „Sfântul Ilie” și „Adormirea Maicii Domnului” din Fălticeni.

Pentru o perioadă scurtă, a îndeplinit responsabilitatea de protoiereu al ținutului, dar o pagină însemnată a vieții sale rămâne ospitalitatea oferită tânărului poet Nicolae Labiș, căruia i-a deschis ușa casei parohiale aflate lângă Biserica „Sfântul Ilie”.

Nicolae Labiș manifesta încli­nații poetice din copilărie, fapt dovedit prin mărturisirile celor doi părinți, Ana-Profira și Eugen. E neîndoielnic că în acei zori poe­ticești părintele Leonida a exercitat asupra lui o influență adâncă și ziditoare. În casa parohială, unde poetul a fost primit cu dragoste, între cei doi s-au purtat dialoguri lungi și rodnice, întinzându-se uneori până în zori, semn al unei comuniuni sufletești profunde. În timpul șederii lui Labiș în acea casă, nu i-a lipsit nimic - bunătatea credincioșilor se revărsa spre casa preotului, iar acesta, la rândul său, îm­părțea cu mărinimie și altora din cele primite.

Părintele Leonida Gavrilescu a fost un apropiat al familiei Lovinescu

În contextul acestei evocări, se cuvine amintit că părintele Leonida Gavrilescu a fost un apropiat al familiei Lovinescu, dar și al familiei Stino, precum și al altor intelectuali, artiști și oameni de cultură care își aveau obârșia în acest ținut. La înființarea Muzeului fălticenean „Galeria Oamenilor de Seamă”, în casa donată de familia Lovinescu în anul 1972, părintele Leonida a sprijinit cu dăruire echipa organizatoare, punând la dispoziție mărturii, documente și sfaturi prețioase.

Am credința că multe dintre poemele părintelui Leonida Gavrilescu au trecut pe sub ochii elevului Nicolae Labiș. „Cirenianul”, „Răzbunarea lui Caiafa”, „Legenda marelui Rabin”, „Ispitirea lui Iuda”, „Nebunia lui ­Pilat”, dar și poeziile dedicate Sfântului Voievod Ștefan cel Mare ori „Cântecul Mitropolitului Veniamin Costache”, revăzut și tipărit de el, ca să cităm câteva titluri din opera preotului poet, l-au înrâurit pe tânărul colindat de muze și i-au oferit chei de înțelegere profundă a credinței. Aceste creații, deși prea puțin cunoscute astăzi, au fost izvoare de inspirație și reflecție, din care ­Nicolae Labiș, în perioada formării sale, a sorbit îndemnuri și ­modele spirituale.