Sfântul Petroniu din Athos despre chemarea Ortodoxiei și viitorul religios al lumii

Născut în părțile Neamțului, în comuna Farcașa, slujitor în Administrația patriarhală, în timpul Patriarhului Nicodim Munteanu, Părintele Petroniu Tănase (1914-2011) a căutat liniștea și ­mântuirea, viețuind în Sfântul Munte Athos, Grădină a Maicii Domnului, ca egumen al Schitului Românesc Prodromu, fiind far duhovnicesc al monahilor ortodocși din Sfântul Munte și lumină spirituală pentru întreaga lume. Vestea canonizării sale, alături de Părintele Dionisie Ignat, de la Chilia Colciu, din același loc, aflat sub ocrotirea Maicii Domnului, a adus multă bucurie ­sufletului creștinesc și românesc.

Făcând o radiografie lăuntrică a vremurilor noastre, Sfântul Cuvios Părinte Petroniu de la Sfântul Munte Athos observa cu deosebită luciditate faptul că „lumea de azi este agitată. Și de n-ar fi decât zgomotul din afară! Dar piedica cea mai mare a echilibrului lăuntric vine de unde nici nu te-ai aștepta: din înmulțirea mijloacelor de instruire sau mai exact de a mobila ieftin interiorul mental”.

Meditând asupra vieții gene­rațiilor de creștini de altădată și asupra preocupărilor religioase mult mai înalte ale celor din vechime, iscusitul duhovnic spunea că „omul și-a umplut viața cu mijloace tehnice, cu tehnologie contemporană, cu mașină, cu televizor, cu telefon și altele multe, care sunt idoli pentru el. Bolnavii de astăzi își sprijină nădejdile lor pe medicamente și nu pe puterea lui Dumnezeu dobândită prin rugăciune. Toate acestea l-au dus pe om la o înstrăinare de Dumnezeu, așa încât crede că poate face totul fără Dumnezeu. De aceea Îl iubesc și Îl disprețuiesc. Au ajuns până acolo încât unii se roagă lui satana și-i aduc acestuia slujbă. Când are o problemă casa sa, astăzi omul nu mai cheamă preotul să facă rugăciune, nici nu merge la biserică să se spovedească, ci încearcă să găsească el singur rezolvarea fără ajutorul dumnezeiesc”.

„Cu durere și dragoste”, Sfântul athonit observa și întreba: „Dar, oare, este pace în sufletul omului de astăzi? Toată lumea știe că nu este! Omul de astăzi este neurastenizat, chinuit, tulburat, nu are pace lăuntrică. O caută permanent și nu o găsește. Turismul, sportul, drogul ș.a. ce sunt dacă nu o expresie a acestei zadarnice căutări? Și nu o găsește pentru că o caută unde nu este. O caută în goana după bani, în plăceri, în onoruri. Dar bogățiile, onorurile, plăcerile păcătoase și cele asemenea lor nu sunt roade ale Duhului Sfânt, ci ale altui duh, ale duhului acestui veac, ale duhului tulburării, ale satanei. Și dacă nu este pace în sufletele oamenilor, nu este nici afară, între oameni. Cum să rodească duhul satanei roadele Duhului Sfânt?”.

Cauza acestei neliniști ontologice, a acestei frământări exis­tențiale și anxietăți sociale o constituie diminuarea preocupărilor de natură spirituală și în­mulțirea grijilor lumești. „Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, observa duhovnicescul părinte, s-a dus în țara cea străină a păcatului și își cheltuiește toată avuția părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări. Omul vrea să fie fericit, lipsit de necazuri și dureri, să se bucure și să trăiască ani mulți, dar departe de casa părintească. Și a ajuns robul patimilor rușinoase, hămesit de foame sufletească, gol și rușinat. Va putea oare să-și revină în sine?”

„Fiecare om este ctitorul vieții sale”

Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu a fost, din tinerețe, iubitor de știință, cultură, dar mai ales de spiritualitate și duhovnicie. A urmat cursurile Facul­tății de Filosofie și ale celei de Matematică, însă chemarea sa profundă a fost către viața duhovnicească înaltă, îmbună­tățită. Cunoscător, iubitor și împlinitor al învățăturilor Sfinților Părinți ai credinței ortodoxe, încrezător în iubirea și milostivirea lui Dumnezeu, dar și în puterea și dorul omului de a trăi o viață spirituală înaltă, cuviosul părinte cu viață sfântă considera că „fiecare om este ctitorul vieții sale, pe care o zidește zi de zi și o împodobește cu faptele, cuvintele, gândurile sale. La Înfricoșata judecată, fiecare om se va înfățișa cu ctitoria sa înaintea lui Dumnezeu. Este vrednică de cinstea lui Dumnezeu ctitoria ta?”.

Frământările observate la nivelul lumii întregi se adâncesc în sufletul omului postmodern, frământat și zbuciumat. Cu un deosebit spirit de pătrundere ­morală și discernere spirituală, Cuviosul Părinte Petroniu de la Sfântul Munte spunea: „Oare nu reprezintă un semn al vremii noastre această zbuciumare, frământare, istovire, căutare și neurastenizare a omului?”. Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihnă și liniște. S-au făcut „case de odihnă” și „stațiuni de odihnă” pentru oamenii neurastenizați; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare, încât, parafrazând cuvântul Avvei Dorotei, „omul de azi, mai mult decât orice, are nevoie de odihnă”. De ce nu o găsește? „Învățați-o de la Mine, Cel smerit, ne îndeamnă Domnul, și veți avea odihnă sufletelor voastre!” Prea încrezător în puterile sale, prea lăudăros cu isprăvile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai bună a smereniei, s-a înstrăinat de izvorul a tot binele și nu mai are odihnă. Dar „sufletul omenesc nu-și poate găsi odihnă, fără numai în Dumnezeu” (Fer. Augustin). Smerenia, însă, ne așază dintr-odată în starea firească a existenței noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care să se adauge la viața noastră duhovnicească, ci este o așezare fundamentală a omului, care se vede în prezența lui Dumnezeu, îi recunoaște atotputernicia, se uimește în fața măreției Lui, apoi își vede micimea și nemernicia sa și recunoaște smerit că tot ceea ce are, și însăși existența lui, este un dar al negrăitei iubiri și milostiviri dumnezeiești, fără de care nu poate nimic.

Păcatul - unealtă a diavolului și cel mai mare vrăjmaș al omului

Cauza acestor suferințe lăuntrice o constituie păcatul. Acesta a devenit pentru mulți dintre oameni o modă, un trend, în timp ce faptele bune și virtuțile par a fi socotite o formă de înapoiere și sunt exilate la periferia lumii și a societății, în sufletul puținilor oameni, mai ales creștini, care doresc să își mai organizeze și să își mai conformeze viața idealurilor înalte ale Evangheliei. Păcatul, spunea Sfântul Cuvios Petroniu, „este cel mai mare vrăj­maș al sufletului nostru. E unealta diavolului, diavolul însuși care cu fățărnicie și vicleșug, cu minciună și cu răutate, își ascunde dușmănia împotriva omului până ce îl prinde în lațul obiș­nuinței cu păcatul. Abia atunci își arată toată ura de moarte împotriva noastră, nu ne cruță, ne chi­nuiește și nu vrea să plece decât cu sufletul nostru în muncile iadului”.

Deschizând ușa sufletului pentru diavol, „păcatul este o forță, o putere negativă, un microb, un virus care, odată cuibărit în om, se dezvoltă, crește pe seama resurselor vitale ale sufletului, pentru a-l duce la moarte. Ca și elementele cancerigene, care anulează mijloacele proprii de apărare ale organismului, apoi se dezvoltă nestingherit în tumoare ucigătoare”.

Sfântul părinte preia definirea patimilor, de „furnico-leu”, dată lor de Sfinții Părinți asceți din vechime, arătând că acestea, „la început sunt slabe și neputincioase ca o furnică, dar mai pe urmă cresc și se întăresc ca niște lei și nu mai pot fi biruite. Aceasta este robia păcatului, moartea sufletului înainte de moarte și arvuna iadului”.

Atât săvârșirea păcatelor, dar mai ales lucrarea patimilor îl aruncă pe omul care slujește acestora într-o stare de robie și neputință, de orbire spirituală și dependență, în care „omul renunță să se mai lupte cu păcatul, se deznădăjduiește: Nu mă mai pot mântui, sunt pierdut! Atunci apare din nou vrăjmașul și șoptește: «Vezi? Ai păcătuit peste măsură; nu mai poţi face nimic; Dumnezeu te-a părăsit!» Omul se găsește în pragul deznădejdii, pe marginea prăpastiei iadului. Aceasta-i prăpastia pe care o sapă păcatul în sufletul omului și de care el se teme când fuge de sine. Dacă omul nu se eliberează din puterea tiranică a răului, căderea este sigură; dar omul singur, cu puterile sale numai, nu se poate smulge din robia în care se află”.