Premisele antropologice ale Întrupării Cuvântului

Starea inițială a protopărinților, de dinainte de păcat, rămâne o sursă încă neepuizată de cunoaș­tere a existenței umane. Discu­țiile legate de calitățile firii ome­nești date în actul creației sunt de o varietate uluitoare și fiecare cercetător acceptă în sinea lui ceea ce i se pare că ar corespunde propriei sale închipuiri. Însă, aici există o uriașă problemă care constă în faptul că nimeni nu poate avea acces la cunoaș­terea exactă a însușirilor firii lui Adam, dacă nu se va bucura de o descoperire a harului Duhului Sfânt. Din acest motiv, strategia cea mai eficientă pentru noi ar fi să recurgem la cunoștința inspirată a Sfinților Părinți, spre a afla datele reale ale creației dumnezeiești. Acest aspect este necesar să-l aprofundăm nu doar pentru a lămuri o chestiune teoretică, ci și pentru că are o legătură directă cu restaurarea firii noastre în Iisus Hristos şi ne oferă o înțelegere mai largă a sensului Întrupării Cuvântului.

Așa cum se întâmplă cu orice temă teologică importantă, aceasta ne poate oferi o nebănuită mână de ajutor în lămurirea provocărilor pe care lumea actuală i le ridică omului, într-o asemenea măsură, încât să nu cădem în cursele și înșelările mereu actualizate, în funcție de epocă, ale diavolului.

Lucrarea minții

Dar poate că cineva se va întreba, de vreme ce toate aceste învă­țături de credință au fost spuse și analizate înaintea noastră de Pă­rinții Bisericii, ce rost ar mai avea să le readucem în discuție? În primul rând, ca să le cunoaștem și să le păstrăm în memorie. Însă există și un motiv mai adânc, anume acela ca mintea omului să se exercite în cugetarea la Dumnezeu și la Întruparea Lui, în calitate de act restaurator din căderea în care ne aflăm. Pentru că se cuvine să ne amintim aici faptul că proto­părinții au căzut într-o primă fază prin renunțarea gândului la Dumnezeu și abia apoi prin săvârșirea păcatului de a mânca din fructul oprit. Așa lasă să se înțeleagă Sfântul Atanasie cel Mare atunci când scrie, în al său Tratat despre Întruparea Cuvântului, că: „Omul după fire este muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt. Dar pentru asemănarea lui cu Cel ce este, pe care ar fi putut-o păstra prin gândirea la El, ar fi slăbit stricăciunea după fire și ar fi ajuns nestricăcios”. Pentru că, după cum comentează Sfântul Dumitru Stăniloae, Adam: „ar fi rămas în har cum era la început și deci pe calea nestricăciunii. Gândirea la Dumnezeu l-ar fi ținut și în har. Părinții socotesc că gândirea statornică la Dumnezeu este o legătură cu El, ea fiind expresia acestei legături sau producând-o”.

Harul nezidit

Gândirea protopărinților la Dumnezeu nu ar fi avut drept scop să câștige ceva nou, ci să mențină relația lor după har cu Dumnezeu, fapt prin care ar fi păstrat și o stabilitate a firii omenești, ținând astfel stricăciunea departe de ei. „Căci fiind, după cum am zis, după fire stricăcioși, ar fi scăpat de ceea ce sunt după fire prin împărtă­șirea după har cu Cuvântul, dacă ar fi rămas buni. Deci, datorită Cuvântului care era cu ei, stricăciunea cea după fire nu s-ar fi apropiat de ei”, lămurește Sfântul Atanasie. Harul, în calitate de energie dumnezeiască nezidită, este desigur o taină neînțeleasă în sine, dar cu adevărat uimitor este că și omul în relație cu harul devine o taină neînțeleasă numai de Dumnezeu. Aceasta întrucât omul din planul creației dum­-nezeiești nu poate fi conceput decât numai într-o relație directă cu harul, așa cum comentează Sfântul Du­mitru Stăniloae. „Învă­țătura Sfân­tului Atanasie despre omul stricăcios prin fire pare a o contrazice pe cea care îl socotește pe om bun prin fire. Dar ultima învăță­tură ia drept fire a omului viețuirea lui în unire cu harul…”. Așadar, firea omenească lipsită de har nu doar că este o urmare a păcatului, ci rezultă de-aici că este și nefirească!

Nestricăciunea

Nevoința neîncetatei cugetări la Dumnezeu ascunde în fapt un plan tainic al lui Dumnezeu: dobândirea de către om a nestricăciunii prin participare la neziditele energii dumnezeiești, întrucât el nu o are și nici nu o poate avea prin fire. Omul, fiind o făptură zidită a cărei proveniență este cele ce nu sunt (neființa), nu ar fi putut avea nestricăciunea prin sine. Dacă ar fi avut nestricăciunea prin fire, aceasta ar fi însemnat ca ființa omului să fie deoființă cu ființa dumnezeiască, fapt ce ne-ar plasa în plin panteism. De aceea, Sf. Atanasie afirmă următoarele: „Deci, datorită Cuvântului care era cu protopărinții, stricăciunea cea după fire nu s-ar fi apropiat de ei”. Cu toate acestea, omul nou creat, deși este socotit bun, este în același timp stricăcios. Cu toate acestea, explică Sf. Dumitru Stăniloae, deși „în firea omului era o stricăciune așa zicând ontologică, datorită creaturalului ei, totuși aceasta era ținută în frâu de legătura cu Dumnezeu”. Prin urmare, de aici se vede că marea miză a vieții omului - care a fost creat nemuritor, dar nemuritor în potență - a fost statornicia întru nestricăciunea cea după har. Însă, prin păcat, omul a rupt legătura cu Dumnezeu, lăsându-l pradă stricăciunii și în cele din urmă morții.

Proiecții antropologice

În sinteză, putem afirma că atât Sf. Atanasie, cât și tâlcuitorul său, Sf. Dumitru Stăniloae, susțin că nestricăciunea îi aparține după fire doar lui Dumnezeu și oricine alt­cineva nu ar putea dobândi nestri­căciunea decât în unire cu El, unire realizată acum potențial pentru toți în Persoana divino-umană a lui Hristos. Împroprierea acestei uniri ne va redeschide astfel și nouă posibilitatea dobândirii nestricăciunii după har. Și, în final, distinge aici un redutabil argument împotriva filosofiei transumaniste care se afirmă astăzi, profețind despre o înveșnicire a omului prin intermediul biotehnologiilor. Însă nici o tehnologie nu va putea vreodată anula stricăciunea omului și a universului în general, ci doar unirea firii omenești cu Dumnezeirea Cea nestricăcioasă prin fire. Desigur, facem fiecare în parte experiența nașterii în noi a unei dorințe reale de a trăi veșnic, de a nu muri, așa cum remarcă Sf. Dumitru Stăniloae, notând: „Deci, stricăciunea ține, pe de-o parte, de firea oamenilor, dar întrucât ei sunt făcuți cu aspirația spre veș­nicie și cu putința de a o avea, pe de altă parte, stricăciunea nu le e firească!” Desigur, e o aspirație sădită de Dumnezeu în om încă de la crearea sa. În felul acesta se explică și aderența utopiei transumaniste, numai că ea este asemenea năzuinței protopărinților de a dobândi dumnezeirea prin autoîndumnezeire, iar nu după harul lui Dumnezeu. Așadar, pare a fi reluare a ispitei primordiale, care oferă opusul a ceea ce promite, așa cum s-a întâmplat și cu Adam. Și iată cum istoria se repetă și omul, în mod de neînțeles, este dispus să accepte mai curând această uneltire drăcească, îndreptată împotriva propriei identități, decât să creadă în cuvântul Ziditorului său.