Lumea e cât se vede cu ochii sufletului

În rând cu marii teologi ai lumii, cel dintâi care a dăruit Ortodoxiei secolului XX, prin fundamentala sa Dogmatică și prin traducerea în românește a Filocaliei, o punere într-o matcă firească și necesară a acesteia, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae a fost așezat în ceata sfinților lui Dumnezeu, având ca dată de prăznuire 4 octombrie. 

Trăim un moment colosal, un timp proniator de care prea puțin suntem, însă, conștienți. Pentru că Sfântului Dimitrie cel Nou i s-au alăturat încă alți patru protectori ai Bucureștilor: Sfântul Cuvios Sofian de la Antim, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu și Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu, adevărate puncte cardinale în calendarul Ortodoxiei noastre. Ce înseamnă acest lucru, în fapt? Că noi, bucureștenii, avem nevoie de întăriri în lupta cea de toate zilele, într-o lume din care a dispărut, pe nesimțite, prima poruncă a lui Dumnezeu: iubirea de aproapele. Și ce mai înseamnă aceasta? Că suntem chemați să ne iubim unii pe alții și, într-un gând, să-L mărturisim pe Hristos, așa cum au făcut-o și acești patru sfinți care, cu îndrăzneala cea bună, au biruit lumea, dăruindu-i frumusețe prin viețile lor. Din Patericul Bisericii luptătoare, aceștia au pășit pe poarta Bisericii biruitoare, prin mărturisire. Teologul și eseistul Costion Nicolescu, nu de mult plecat dintre noi, spunea într-un rând că slăvirea lui Dumnezeu nu se poate face decât prin frumusețe. Fru­mu­sețea cea mântuitoare, pe care o putem contempla pe chipul aproapelui, plămadă dumnezeiască a darului lui Dumnezeu către lume, frumusețea ca aventură a spiritului și a Ortodoxiei, cum spunea Costion Nicolescu. Lumea ca loc de întâlnire cu sinele, cu aproapele și cu Dumnezeu.

Cât de frumos este să trăiești alături de sfinți!

Cât de frumos este să trăiești alături de sfinți, să fii treaz și să simți asta! O binecuvântare de ­neegalat pentru care și Costion ­Nicolescu, precum și fiii duhov­nicești ai acestor sfinți bucu­reșteni, I-au mulțumit lui Dumnezeu. O binecuvântare care vorbește despre frumusețe, iubire și grija Lui pentru noi, cei de azi, și pentru ei, cei de mâine. Pentru Costion Nicolescu, frumu­sețea existenței stătea sub aceeași cupolă cu evidența lumii și misterul ei. La adăpostul gândurilor și rostirilor acestuia puteai să înțelegi lumea mai bine, percepând valoarea întâlnirilor din această viață cu oameni memorabili și, înainte de toate, verticali. Mărturisirile sale nu sunt doar descriptive, ci lămuresc în chip vădit faptul că atunci când obții o coerență a vieții tale, indiferent de vânturile care bat prin lume, devii un om vertical, dependent de Cer și de Adevăr.

Una dintre mărturisirile pe care mi le-a făcut Costion Nicolescu, în întâlnirea noastră sub umbrela modelelor, vorbindu-mi despre lume, cuprinde un detaliu viu și colorat din viața Sfântului Părinte Dumitru Stăniloae. „Mi-aduc aminte de Părintele Dumitru Stăniloae, când povestea odată despre viața din copilărie din satul lui, Vlădeni, undeva între Brașov și Făgăraș. Spunea că el credea că lumea ține până la orizontul satului lui. Dincolo de el nu mai era… Aceasta era lumea pentru el, mai departe nu exista sau, mai bine zis, era ceva, așa, nebulos, foarte misterios, necunoscut. Și mi-am dat seama că, până la urmă, lumea fiecăruia dintre noi ține într-un fel până la orizontul său cultural. Numai ceea ce știm există cu ­adevărat pentru noi”. Lumea este nu doar spațiul nostru uman, ci și cel cultural, livresc. Lumea e cât vezi cu ochii sufletului. Ea nu se limitează la mundan, ci explorează cu o claritate impecabilă creația lui Dumnezeu. Doar să ai ochi de văzut.

E potrivit să vorbesc despre lume

Am considerat potrivit să vorbesc despre lume pentru că și Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae și Costion Nicolescu au privit-o cu discreție, iubind-o cu pasiune, însă și cu devotament. La Părintele Stăniloae a ajuns prin poetul Ioan Alexandru. „Am văzut la părintele cum arată marea teologie - spunea Costion Nicolescu: e poetică, caldă, apropiată, antinomică; nu e constituită din structuri mai mult sau mai puțin logice, de manual, reci, ci, dimpotrivă, e un foc care arde. În felul acesta, ea poate să-ți devină ceva familiar, intim, prietenos. Noi, când mergeam și stăteam cu el, eram în familie: el era bunicul sau, mă rog, părintele, și noi eram copiii. Și lucrurile acelea dificile ale Teologiei, marile dogme, cea a Sfintei Treimi, cea a unirii ipostatice a celor două firi ale lui Hristos, cea a nașterii lui Hristos din Fecioară ș.a. deveneau lucruri apropiate, de convivialitate familiară, cumva; ele se transmiteau aproape osmotic și nu numai că le înțelegeam, dar le trăiam. În preajma Părintelui, lucrul acesta era intens și limpede simțit. Sigur, după ce pleci de la un asemenea om, te mai răcești. Dar acolo, în preajma lui, totul era ca în Rai.”

Cât de firavă este trecerea de la viață la Viață? Cât de suavă și spectaculoasă, în același timp, este granița dintre a trăi în lume și a nu trăi pentru lume, cum spunea Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Părinte Stăniloae a putut acoperi această graniță, înțe­legându-i sensul, nu doar din perspectivă teologică, ci și lumească, în întregul ei. Pentru aceasta, dar și pentru întreaga moștenire pe care a lăsat-o fiilor săi duhov­nicești și lumii ortodoxe, în sens larg, Costion Nicolescu îl numea pe sfântul părinte unul dintre marii bărbați ai neamului. „Putem să spunem că sunt mari bărbați ai neamului despre toți acei oameni de pe urma lucrării cărora neamul a tezaurizat ceva consistent pe vecie - mărturisea el. Ei au lucrat nu numai în contul lor, ci cu osebire în contul nea­mului. E acel tezaur cu care un neam se poate înfățișa la Judecata supremă. De pildă, noi Îi vom putea spune lui Dumnezeu: «Uite, noi, românii, neamul românesc, l-am dat pe Părintele Dumitru Stăniloae, care (n-o spun eu, au spus-o alții) a fost cel mai mare teolog ortodox al veacului al XX-lea». Dincolo de ce spun unii sau alții, Părintele a fost cu adevărat un teolog care a mișcat granița unei cunoașteri și a unei simțiri teologice mai departe, a dus-o mai aproape de Dumnezeu. La el, genialitatea s-a împletit cu sfințenia.”

Cred că acesta este cel mai potrivit portret, alcătuit din cuvinte, al Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, a cărui canonizare este nu doar un act de restaurare morală față de viața unui mărturisitor necontenit al lui Hristos, ci și un dar pentru Ortodoxia românească pentru care cuvântul sfințenie se îngemănează, într-adevăr, cu cel de geniu, provenit de la fran­țuzescul génie, care se referă la cea mai înaltă treaptă spirituală a omului și, deopotrivă, la o activitate creatoare de mare însemnătate.