Amintiri de suflet la despărţirea de un frate preot

„Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem.” (Romani 14, 8)

Așa și‑a început frumosul și înduioșătorul necrolog Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, prezent la slujba de înmormântare a bunului nostru prieten și coleg, părintele Mihai Dascălu.

Născut într‑o familie simplă, cu șapte copii - patru băieți și trei fete - din părinţii Constantin și Valeria, părintele Mihai s‑a dovedit de mic a fi un luptător și un învățăcel tenace, în timp, depăşindu‑şi condiţia prin râvnă şi perseverenţă. Vocea sa blândă, dar hotărâtă a început să se cristalizeze la biserica parohială „Sfântul Nicolae” din Moțca. Primul său îndrumător a fost cântărețul bisericesc Briciu, sub a cărui povăţuire a deprins tainele psaltichiei.

Eșecul de la prima încercare de a intra la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț nu l‑a descurajat. S‑a pregătit temeinic, iar la exigentul examen de admitere din septembrie 1983, când concurența depășea 20 de candidați pe un loc, tânărul Mihai a fost declarat admis. A fost o bucurie imensă pentru el, dar mai ales pentru mama sa, care dorea din tot sufletul să‑și vadă feciorul slujind lui Dumnezeu.

Anul I de seminar s‑a constituit în condiții dificile din cauza presiunilor regimului politic. S‑a hotărât ca în acel an să intre doar 17 elevi (10 de la Arhiepiscopia Iașilor și 7 de la Episcopia Romanului), clasa fiind completată prin transferul a 13 elevi de la Seminarul din București.

Astfel, din 15 septembrie 1983, am început cu emoții cei cinci ani de studiu și muncă la vestitul Seminar Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț.

Tânărul Mihai Dascălu a fost repede remarcat de colegi și profesori, atât la muncile agricole, unde dădea dovadă de hărnicie și pricepere, cât mai ales la orele de muzică psaltică şi liniară, precum şi tipic bisericesc.

Din primul până în ultimul an, Mihai a făcut parte din corul seminarului. Sub bagheta regretatului profesor Anibal Panțiru, el și‑a dat concursul pentru buna reprezentare liturgică a acestui cor prestigios.

Pentru că deprinsese tainele muzicii psaltice înaintea tuturor, alături de colegul Sorin Pașcanu (viitorul Episcop al Slatinei), Mihai ne‑a fost mentor nouă, celor „nepricepuți”. Îndrăgea strana și era nelipsit de la programul liturgic ce culmina cu Liturghia în sobor de la Catedrala „Înălțarea Domnului”. Ne‑am împrietenit repede, fiind pe rând colegi de cameră, de bancă și de studiu. Îmi amintesc cu drag rugăciunile în comun: eu îndrăgeam cititul cu dicție, iar el cântarea podobiilor. Adesea, după rugăciunea de seară, „Mișu” - așa cum îl dezmierdam - întârzia în paraclis pentru a mai citi un acatist sau a bate mătănii. Exemplul lui m‑a captivat și mi‑a sporit râvna către cele sfinte.

L‑am însoțit, iar experiența a fost una uimitoare: după rostirea ultimului Amin de la rugăciunea de seară, când cei peste 130 de seminariști se grăbeau spre dormitoare pentru programul de seară, în paraclis, la lumina pâlpâitoare și roșiatică a candelei de la serafimul de la catapeteasmă, rămâneau pentru un plus de rugăciune câțiva elevi: Mihai Dascălu, Cristinel‑Gabriel Aioanei, Mihai Bogus, Grigore Andron, Sorin Pașcanu, Dumitru Trăistaru și alți câțiva. Fiecare cu nevoința lui: unul citea Paraclisul Maicii Domnului, altul vreun Acatist și altul bătea mătănii.

Finalul celor cinci ani de seminar a fost marcat de mobilizarea pentru admiterea la facultate. În vara anului 1988, am susținut cu brio împreună examenele de diplomă, de admitere la Institutul Teologic din București și de capacitate preoțească.

A urmat apoi perioada stagiului militar, la o unitate din Lugoj unde, alături de tineri de toate confesiunile, ne‑am pregătit timp de nouă luni pentru „apărarea patriei”. Singurele clipe de răgaz erau repetițiile pentru concursul „Cântarea României”, unde soldatul Mihai Dascălu, împreună cu un grup de colegi teologi (Daniel Prepeliță, Ilie Melniciuc, Gheorghe Isache, Sorin Dobre, Ioan Clipa și subsemnatul), a contribuit la câștigarea etapei finale de la Timișoara.

Cu emoție îmi amintesc ziua căsătoriei sale cu domnișoara Claudia Cozma, la Biserica „Sfântul Nicolae” din Moțca, unde am susținut un cuvânt de încurajare și felicitare.

Ca studenți în București, am traversat vremurile tulburi ale Revoluției din 1989. Îmi amintesc curajul cu care mergeam la colindat prin blocurile Capitalei, în pofida regimului. Odată cu înființarea Facultății de Teologie din Iași de către tânărul Mitropolit Daniel, ne‑am transferat acolo. Părintele Mihai a susținut teza de licență Dimensiunea euharistică a Sfintei Liturghii și Cultul neoprotestant, sub îndrumarea părintelui prof. Gheorghe Petraru, obținând nota maximă.

La prima parohie, Hăbășești‑Strunga, i s‑au născut cei doi copii: Anastasia și Teofil. La scurt timp s‑a transferat la Parohia „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel” din localitatea Sodomeni‑Pașcani.

După hirotonire, cel care ne fusese coleg și prieten ne‑a devenit duhovnic. Spovedania la el era o cercetare amănunțită și caldă: „Părinte, frate, ia spune‑mi ce ai greșit? Ca preot, ca soț, ca tată...”. Era exigent și îngăduitor în același timp, un adevărat balsam pentru suflet.

Și‑a dedicat întreaga viață parohiei, inițiind și finalizând proiecte imposibil de cuantificat. Nu a încetat niciodată să studieze: în 2015, a absolvit masterul în teologie, iar în 2020 a obținut gradul I în preoție cu o monografie a satului Sodomeni.

Toate aceste eforturi au accentuat boala cruntă care îi măcina trupul. Durerea era adesea insuportabilă, iar dializa de trei ori pe săptămână devenise o rutină epuizantă. Suferința i‑a fost însă îndulcită de slujirea la Sfântul Altar și de jertfelnicia doamnei preotese Claudia, pe care o numea „mamă protectoare”. Bucuria de a fi bunic și dragostea fiicei sale, Anastasia, și a fiului, Teofil, i‑au dat putere în fața traumelor fizice, inclusiv a amputării picioarelor. A slujit până la capătul vieţii sale. Ultima Liturghie, săvârşită în prima zi de Crăciun, a fost urmată de un frumos și emoționant cuvânt de învățătură la finalul căruia și‑a luat rămas‑bun de la enoriași. Își simțea sfârșitul. În dimineața zilei Anului Nou s‑a mutat la Domnul.

Înaltpreasfințitul Teofan spunea în necrologul de la finalul slujbei de înmormântare: „Deși picioarele i‑au fost amputate, deplasându‑se o perioadă îndelungată într‑un scaun cu rotile, până în ultima clipă, inima și mintea i‑au fost întregi. Părintele Mihai a plecat dintre noi ca un luptător care a păzit credința până la capăt”.

Dumnezeu să‑l odihnească cu drepții pe robul Său, preotul Mihai, fratele nostru, și să‑l așeze în Împărăția Sa ca pe un slujitor vrednic!