Dorul de cer și vocația desăvârșirii

În persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan (1930-2007), sufletul creștin își găsește un model deplin de viață închinată lui Dumnezeu, ca răspuns la chemarea și alegerea din partea Cerescului Părinte, al încredințării tainelor lăuntrice ­profunde în grija marilor părinți duhovnicești și sfinți ai zilelor noastre, devenind, astfel, el însuși exemplu desăvârșit de trăire înduhovnicită și îmbunătățită, spre zidirea sufletească și spre mântuirea semenilor. 

Asemenea sfinților ce împodobesc sinaxarele și calendarele creștine și a părinților duhovnicești, adevărate călăuze spirituale în lume și în societate, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan ne oferă modelul unei vieți aflate în căutarea și descoperirea Izvorului vieții și al mântuirii - Dumnezeu-Iubire -, încă din primele momente ale existenței.

Dobândind și deprinzând primele noțiuni de viață creștină de la părinții săi evlavioși - Constantin și Elena -, iar apoi de la preotul satului natal, Stănița - părintele Dumitru Stan, tânărul Ioan Bălan a dobândit încă din copilărie și adolescență, alături de bogate și înalte cunoștințe intelectuale, dorul curat și înalt față de o viață creștină aleasă și curată.

Între însemnările sale, la anul 1946, găsim următoarele cuvinte: „Când ziua e cu soare, când cerul e senin și când omul pare obosit de greutățile vieții sale, eu mă încumet a scrie câteva rânduri despre lupta vieții. Cu capul în palme adesea stau și mă gândesc la felul vieții omului. Într-o viață, de când merge pe picioare și până ce moare, omul trece prin multe greutăți și în multe nu este de nimeni ajutat. De ce?... Fiindcă n-are credință, nu-și dă seama de scopul vieții sale și de unde ar putea primi ajutor. Eu sunt mic încă și stau și mă gândesc ce fel de viață voi avea, prin ce greutăți voi trece, dar nimeni nu știe dorul meu. Aș vrea să mă pocăiesc, să trăiesc cu totul în credința lui Dumnezeu, să mă depărtez de lumea aceasta, să trăiesc sub zidurile unei sfinte mănăstiri și să trăiesc în sânul naturii, căci numai așa voi reuși în lupta vieții și în greutățile vieții voi primi ajutor. Adesea stau și mă gândesc și plâng de durere că nu-mi pot îndeplini dorința și că stau în această lume care și pe mine mă duce la pieire. Când sunt liber mă uit prin cărți cu vieți de martiri, sfinți și asceți și cu lacrimi în ochi citesc cum au fost la început și cum au ajuns asceți cu teamă de Dumnezeu și-mi pun întrebarea: Când, oare, mă voi duce, când voi căpăta ajutor și Duh Sfânt ca să mă duc la sfânta mănăstire, să trăiesc în credință și să trăiesc în sânul naturii?”.

După terminarea studiilor liceale, în urma dialogului avut cu Sfântul Cuvios Mărturisitor Cleopa de la Sihăstria, în anul 1953, îmbracă haina monahală și își împropriază „chipul îngeresc” de viețuire. În același an, este hirotonit ierodiacon, iar în anul 1979, cu binecuvântarea Sfântului Cuvios Mărturisitor Paisie Olaru, este hirotonit ieromonah de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist.

Familiaritatea cu sfinții și părinții duhovnicești contemporani

Intrarea în monahism a marelui duhovnic moldav și cronicar al sfinților nu a fost doar o opțiune personală, cât mai ales un act al chemării și al alegerii din partea lui Dumnezeu, Căruia Părintele Ioanichie Bălan i-a răspuns deplin.

Referindu-se la primii pași în viața de monah, duhovnicescul părinte spunea: „Venirea mea la mănăstire nici eu nu o pot explica. Este o taină a lui Dumnezeu. Există o lucrare a Duhului Sfânt pentru fiecare, căci pe unii îi călăuzește spre căsătorie, pe alții spre viața celibatară, pe alții spre viața monahală. Am intrat în obștea acestei mănăstiri, care avea un stareț foarte duhovnicesc, părintele Ioil Gheorghiu. M-am legat de părinți, de simplitatea lor, de inima lor curată, a bătrânilor, a tinerilor, de sinceritatea lor, și m-am înrolat și eu împreună cu ei să slujesc Biserica. La strană, la citit, la cântat, la cancelarie, că nu prea avea cine atunci. Și m-am simțit și eu ales de mâna Domnului fără să știu cum exact. Atâta știu că nici până azi n-am regretat că am intrat în viața monahală. Și am simțit aceasta ca un semn că Dumnezeu m-a ocrotit și mi-a îndreptat pașii pe această cărare duhovnicească”.

Trăind în ascultare față de duhovnici precum ieromonahul Macarie Antonesei, starețul Ioil Gheorghiu, în sfătuire cu Sfinții Părinți Cleopa Ilie și Paisie Olaru, întrecându-se spiritual cu ieromonahul Iulian Lazăr, tovarăș de chilie, în lectură duhovnicească, tăcere și meditație, în rugăciune și priveghere, căutând și consemnând modelele de viață creștină îmbunătățită și sfântă, din vechime și din contemporaneitate, din vetrele de sihăstrie românească și de la locurile sfinte, Preacuviosul Părinte Ioanichie Bălan a dobândit o bogată și înaltă experiență cărturărească, dar mai ales duhovnicească, devenind el însuși lumină pentru generații întregi de creștini.

Mântuirea ucenicilor - suspin, lacrimă și scânteie din sufletul părintelui

Spre apusul vieții sale, o viață închinată lui Dumnezeu, teologiei, monahismului ortodox, dar în aceeași măsură Bisericii și semenilor, având convingerea deplină a aflării adevăratei căi de viețuire și cu sentimentul împlinirii duhovnicești totale, Prea­cuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan elogia valoarea vieții monahale astfel: „Ce frumoasă e viața asta în Hristos! Să stau câte două-trei ore în fiecare miez de noapte la rugăciune, seara uneori în privegheri până la miezul nopții, apoi Psaltirea să se citească neîncetat, sfintele slujbe și laudele Domnului să se înalțe către cer neîncetat. Ce vrem mai frumos rai pe pământ decât acesta? Să trăim în iubire, în smerenie, în cântare, în rugăciune și să așteptăm să vină Domnul”.

Pentru ca fiecare tânăr monah să cunoască aceste adevăruri duhovnicești și pentru ca viața monahală să fie far călăuzitor printre valurile lumii și ale vieții acesteia, cu deplină cunoștință și prin străduință, preacuviosul părinte spunea cu deplin discernământ și încredințare: „Noi nu trăim aici pentru fotografii, cum vor mirenii să ne aibă cumva în amintirea lor. Noi suntem pentru Hristos. Nu facem spectacol, mănăstirile nu sunt locuri de turism, sunt locuri de rugăciune. Ne luptăm cu diavolii, întâi cu cei din noi, că și noi avem duhuri rele care ne chinuiesc, că dacă n-ar fi acelea, n-ar fi nici mântuire. Cum spun Sfinții Părinți: «Îndepărtează ispita și nu se va mântui nici un om». Ne luptăm cu gândurile. Asta e lupta la călugăr. Lupta cu gândul, nu lupta cu fapta. Că dacă ajungi de la gând la faptă ești ca și pierdut. Dacă ajungi de la gând la faptă ești mai rău decât mireanul. Lupta călugărului este cu gândurile, cu imaginația, și e foarte cumplită. Să știți că nu e așa de ușor. E ușor să vezi un părinte, să-i faci o fotografie, dar să vezi cât se luptă o viață întreagă cu el însuși și cu gândurile, ca să-și păstreze oleacă rugăciunea și mintea curată și inima curată și sufletul să ardă pentru Hristos”.

Alături de cadrul duhovnicesc înalt, ce trebuie creat în obștile monahale, de către monahi și monahii, spre care privește întreaga lume și toți creștinii, ca la reperele morale cele mai înalte, rolul fundamental în formarea și îmbu­nătățirea semenilor îl are duhovnicul și, precum sub­linia părintele arhimandrit, „ca să formezi un viitor stareț, preot sau duhovnic, un purtător de Hristos, trebuie ca din sufletul unui bătrân duhovnic să picure câte o lacrimă, câte o scânteie, câte un fir, câte o lumină în ­sufletul unui tânăr”.

La sfârșitul vieții sale, într-o profundă privire asupra ostenelilor asumate, expresie a smereniei și a discernământului duhovnicesc, cu care Dumnezeu i-a împodobit viața, ca urmare a lucrării sale înalte și ziditoare, și care i-au modelat lucrarea duhovnicească și cărturărească, Prea­cuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan, cu speranța iubirii și a milei dumnezeiești, mărturisea: „Eu, cum n-am prea fost bun de la început - am fost și cu gospodăria tot timpul, cu aprovizionarea mănăstirii, cu probleme noaptea și ziua -, n-am avut timp să mă îndulcesc de frumusețile sau tezaurul spiritual al rugăciunii. Pe urmă, chiar din tinerețe m-am apucat să scriu. Așa aveam o ispită a scrisului și nu știu când m-oi vindeca de ea. Așa încât am fost om de drumuri, om de aprovizionare a mănăstirii, om de protocol, ghid de turiști, căci veneau 5 până la 20 de autocare pe zi. Și du-te încoace, du-te încolo, n-aveai timp nici să mănânci. Și tot așa, dar am rezistat cu mila lui Dumnezeu. Mai la bătrânețe, m-au făcut preot, m-au hirotonit. Apoi am fost făcut duhovnic și m-am axat pe duhovnicie, dar scrisul nu l-am lăsat. Am zis că n-are cine îl mai continua. Cât mai știam eu, cât mai eram informat de prin vecini, cât am mai cercetat și eu, cât am mai adunat de prin cărți, de la Părintele Stăniloae, de la marii preoți, au ieșit câteva volume mititele. Nici nu știu câte sunt, nu le-am numărat, dar, să spun drept, mie îmi sunt dragi toate. Însă vă spun sincer: eu nu sunt mulțumit de mine. Prima dată ne înconjoară lumea din toate părțile. Să zicem că poți să închizi ușa și să pui un bilet pe ușă că «nu sunt acasă» sau «sunt bolnav». Dar dacă Dumnezeu mă pedepsește și chiar mă face bolnav? La ușă nimeni nu vine ca să facă fotografii. Vin și plâng. Au copii bolnavi, alcoolismul face ravagii... Și sunt frații noștri, noi nu suntem din satele astea? Nu putem să fim indiferenți. Dacă am haină călugărească, de acum trag camilafca pe ochi și gata, nu mă mai interesează ce-i pe afară? Nu se poate”.