Ca oameni trecători reprezentăm finitul, dar suntem şi parte a Trupului dumnezeiesc transfigurat

Părintele Andrei Scrima a vorbit de câteva ori despre o cauzalitate duhovnicească aparte, cea care nu trece de la un eveniment A, pe orizontala istoriei, la un eveniment B. Într-un fel meta-istoric, un eveniment dintr-un timp mai mult sau mai îndepărtat poate rezona dincolo de lanțul în desfășurare al istoriei cu un alt eveniment, îndepărtat în timpul uman și situat în cu totul alt context geografic și cultural. Pentru unii dintre cititori care meditează asupra unor semnificative „coincidențe” din propria viață, trimitem la ideea cauzalității condiției spirituale a vieții. Ea apare nu numai în Testamentul duhovnicesc al părintelui Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins, în finalul capitolului „Lectura hermeneutică a scrisorii”, dar și în alte părți ale întinsei opere.

În urmă cu o lună, mai exact la 1 decembrie 2025, am săvârşit împreună cu părintele stareț Vasile de la Cernica un Parastas în memoria părintelui Andrei Scrima. Nu a fost o simplă slujbă în memoria și pentru sufletul unui mare om duhovnicesc al tradiției ortodoxe. Să amintesc că s-au împlinit anul trecut, la 19 august 2025, 25 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui și, la 1 decembrie 2025, 100 de ani de la naștere. În ultimii opt ani, cu excepția unei prime întâlniri la care a participat și părintele Constantin Coman cu membri ai Parohiei „Sfinții Voievozi”, la mormântul părintelui - la 19 august și 1 decembrie - am slujit câte un ­Parastas într-un grup foarte re­strâns: împreună cu părintele stareț Vasile, soția mea și încă două persoane mai tinere. Surorile părintelui Andrei au venit cât le-a permis sănătatea; uneori întâlneam câte o persoană care îl cunoscuse, alteori găseam câte o floare pe mormânt. Anul trecut la 19 august, întorcându-ne din străinătate în mod programat înainte de această dată, m-am aflat numai cu soția în fața mormântului. Slujba Parastasului a constat din rugăciunile începătoare și câteva sute de rugăciuni ale inimii rostite alternativ. O pace și o bucurie de nerostit s-au coborât în ființa mea. La câteva zile, totuși, o tristețe m-a cuprins: ani întregi nu-i întâlnisem la Cernica nici pe cei mai apropiați ucenici ai părintelui, nici pe cei care își asumă astăzi dreptul de a vorbi despre părintele Andrei Scrima. Desigur, orice omagiu plin de sinceritate, pe o cale sau alta, este bine primit înaintea Domnului.

Românul care a mediat ridicarea anatemei dintre cele două Biserici creştine

Parastasul de anul trecut nu a fost numai unul special, slujit într-un an centenar. Cred că s-a deschis o dimensiune de o universalitate creștină ieșită din comun. Cu o zi înainte, chiar de Sfântul Andrei, Papa Leon al XIV-lea a participat la Sfânta Liturghie în biserica patriarhală „Sfântul Gheorghe” din Istanbul, în prezența Patriarhului Ecumenic Bartolomeu. Papa Leon a ­întreprins o călătorie al cărei scop a fost dublu: pacea și unitatea într-o lume lovită de un război inuman și aducerea aminte de Primul Sinod de la Niceea, mai exact 1.700 de ani de la acest mare reper al întregii lumi creștine.

Nu este oare minunat că la exact 60 de ani de la lucrarea unică pentru unitatea Bisericilor a părintelui Andrei Scrima această strădanie este continuată? ­Este oare o simplă coin­cidență că vizita Papei a început în Istanbul, unde părintele a mediat ridicarea anatemei din 1054 și a continuat în Beirut, în medii creștine și musulmane, unde părintele a întemeiat un centru de studii musulmano-creștine exact într-o perioadă de război civil? În germană, termenul pentru întâmplare este Zu-fall, adică ceea ce cade către, ceea ce este determinat de o cauzalitate nevăzută, dincolo de acțiunile noastre umane pe orizontala unor istorii, mai mult sau mai puțin semnificative.

Vizite istorice la Constantinopol şi Roma ale Episcopului Romei şi Patriarhului Ecumenic

Să amintesc că părintele Andrei Scrima a mediat discret, dar eficace vizita la 6 ianuarie 1964 a Papei Paul al VI-lea la Ierusalim, care îl întâlnește pe Patriarhul Ecumenic Athenagoras. Întâlnirea, pe terenul sfânt, fondator al creștinismului, dar și al celorlalte două religii abrahamice, a deschis viitoarele două întrevederi ce se vor desfășura, diferit față de prima, anume în interiorul jurisdicției eclesiale a fiecăreia dintre cele două Biserici. La 25 iulie 1967, Papa Paul al VI-lea vizitează Sfânta Sofia în Istanbul și, întrebându-l pe părintele Andrei unde a fost rostită anatema cu secole în urmă, în 1054, îngenunchează spontan și își cere iertare. Gestul este oglindit de către Patriarhul Athenagoras la 26 octombrie 1967 la Roma, în Bazilica „Sfântul Petru“. Este prima vizită la Vatican a unui patriarh al Bisericii Ortodoxe după 1054.

Opera părintelui Scrima invită la uimire şi doxologie adusă lui Dumnezeu

Pelerin în grad hiperbolic, isihast prin vocație, mărturisitor al lucrării excepționale a Duhului din cadrul Mișcării Rugului Aprins al Maicii Domnului, devansându-și timpul în mod profetic, părintele Andrei Scrima reprezintă, după Părintele Stăniloae, canonizat de curând, a doua figură de mari dimensiuni a Ortodoxiei românești, căruia Domnul i-a dat harul cuvântului inspirat și dimensiune universală a mesajului. Aceasta nu înseamnă numai un mesaj care se adresează universal celorlalți, ci un mesaj care se adresează în primul rând celor cărora le-a fost lăsat concret: credincioșilor ortodocși români. Întreaga operă a părintelui invită orice parohie, orice comunitate creștină să uite din când în când de sarcinile ei practice, desigur importante, de gesturi și lucruri care se fac „numai la noi” și să-și amintească că misterul Logosului întrupat în Iisus Hristos are ceva ireductibil și înfricoșător. Acesta nu este numai Cel Care răspunde și ultimului credincios când inima lui este zdrobită, dar este și Cel Care a creat universul, da, acest univers ce conține între 200 de miliarde și 3 trilioane de galaxii!! Ar fi un act de incongruență teologică să apăsăm prea mult pe specific în detrimentul unuia dintre cele mai clare atribute divine: infinitatea. Este și ceea ce constituie speranța noastră întemeiată: nu o viață reluată aici, ci un progres fără capăt în Împă­răția cerurilor, unde, printr-o vedere față către față, multe se vor curăța, separațiile se vor nărui și vom înțelege cum de toți am fost gândiți la origine, fiecare cu rostul propriu, drept Trupul transfigurat dumnezeiesc.