Crăciunul sfinţilor mărturisitori din temniţele comuniste ale secolului XX

În universul concentraționar românesc de la mijlocul veacului trecut, aproape trei milioane de deținuți, mulți dintre ei știuți sau neștiuți, candidați la sfințenie, au devenit adevărați magi ai dorului. Încătușați, aceștia au întâmpinat Crăciunul cu aurul iertării, smirna răbdării și tămâia credinței, păstrând nealterată colinda ca mărturie a dimensiunii spirituale a existenței românești.

Dor. Cuvânt unic și intraductibil, născut din sufletul românesc, care a știut dintotdeauna să țină isonul inimii ce bate pentru cre­dința cea adevărată, pentru aproapele, pentru dreptate și pentru pământul străbun. Cât de mult dor va fi fost oare în inimile celor care, murmurând, șoptind sau cu îndrăzneală cântând, au îmbrăcat în aurul mărturisirii și al muceniciei pentru Hristos închisorile din peisajul concentraționar al României de la mijlocul veacului XX? Dorul acesta colinda prin sufletele celor pentru care lumea din afară se reducea la culoarele imunde ale penitenciarelor, la celulele insalubre și mucede, la camerele de anchetă îmbâcsite de mirosul sudorii și al sângelui, la curțile înconjurate de garduri înalte de sârmă ghimpată. Întreaga memorialistică românească de detenție vorbește despre acest dor. Umanul dor. Dumnezeiescul dor.

Sărbătorile au fost cele mai dificile momente din detenţie. Cum să trăieşti bucuria lor în iadul închisorii?

Poate că cea mai grea perioadă din an pentru cei închiși în temnițele comuniste sau sur­ghiuniți în prizonierate, lagăre, deportări și domicilii obligatorii va fi fost Crăciunul. Crăciunul cu colindele, cu darurile lui, cu li­tur­ghiile lui. Cum oare să transmiți dorul de acasă prin peretele jilav al închisorii, bătând în ritmul morse? Cum oare să-ți cânți dorul de tihnă a sărbătorilor petrecute cu ai tăi lipindu-ți de zidurile reci ale celulei buzele albite de sete, foame și frig, doar-doar cel de dincolo de el îl va auzi și-l va cuprinde cu înțelesuri tainice spre a-l mărturisi la rându-i. Cum oare să vestești nașterea Pruncului Hristos consemnat să stai nemișcat, din zori și până-n noapte, pe marginea patului rece de fier, fără îngăduința de a rosti vreun cuvânt? Cum altfel, oare, decât prin cântecul născut în surdina sufletului? Cântecul, acel fluid prin care colindă dorul.

Materia poate fi învinsă, sufletul, însă, nu. Într-un consens, aproape toți cei care au trecut prin experiența închisorilor comuniste și care au mărturisit-o vorbesc despre rezistența sufletului agățat de poala lui Dumnezeu. Parcursul carceral al acestora le-a influențat radical nu doar viețile, ci, mai cu seamă, raportarea lor la condiția umană, la înțelesurile ei fundamentale, puse în racord cu chemarea la mântuire. Închisoarea le-a devenit casă, gamela masă, convivialii de suferință frați, surori sau chiar părinți și copii. Și, peste toate, celor mai mulți dintre aceștia, celulele le-au devenit biserică. A rânduit Dumnezeu ca acolo, în închisoare, să fie închiși alături de ei, preoți care au avut îndrăzneala cea bună de a spovedi, liturghisi și cumineca.

Crăciunul și Sfintele Paști le-au fost nu doar prilejuri de postire de bunăvoie, mărturisire și pocăință, ci, mai ales, exerciții ale iertării. Paharul iertării băut până la capătul uitării răului. Dintre aceste două perioade din an, Crăciunul, însă, prin exce­lență sărbătoare a familiei, aducea cu el dorul de acasă, de albul necuprins al libertății și al naturii. Despre „florile dalbe cu tristețile lor”, scria în lagărul de la Oranki, la finele anilor ‘40, părintele mărturisitor Dimitrie Bejan, adevărat ierarh al literaturii concentraționare româ­nești, unul dintre cei 180.000 de prizonieri militari români închiși în lagărele rusești. „La Crăciunul lui 1948, în lagăr, la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor. Între ramuri atârnau jucărele confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colţul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.” Oare nu dorul îi făcea pe acești prizonieri să cânte colindele-n surghiun? Nu dorul îi făcea să cânte, în șuierul viscolului, irmosul Nașterii Domnului: „Astăzi, păstorii teologhisesc împreună cu îngerii, cântând cântare de Slavă și magii daruri aduc Celui Ce a fost purtat ca un Prunc în Trup”? Nu deveneau, fără să știe, cum frumos spunea o colindă fredonată în taigaua rusească, magi ai dorului?

Colindul închisorilor se auzea la Aiud și la Târgșor, la Târgu Ocna, la Cavnic și la Jilava, la Gherla și la Sighet, în lagărele și coloniile de muncă forțată de la Canal sau din Bărăgan.

Se auzea în toate cele 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă care au format imensul sistem comunist destinat celor aproape trei milioane de deținuți, considerați dușmani ai noului regim politic instalat în România. Mireasma de colind a Crăciunului umplea sufletele acestora, încălzindu-i la focul dorului, îmblânzind ca pe o fiară gerul crunt din locurile de detenție.

În 1949, la Târgșor, în închisoarea minorilor, 800 de copii așteptau Crăciunul, fiind numiți „dușmani ai poporului” și având pedepse între 2 și 20 de ani de temniță. Ce dor va fi colindat inimile acestor tineri, pentru care viața nu adunase încă un noian de amintiri, ci doar curânde trăiri? Psalmii, pericopele din Sfânta Evanghelie, rugăciunile și colindele formau bogatul meniu sufletesc al acestor copii și tineri, în contrapunct cu minima hrană trupească pe care o primeau. ­Colindele inimilor lor Îl mărturiseau pe Hristos, pășind pe urmele magilor în căutarea Ieslei din Betleem. Ce daruri puteau acești copii și tineri să-I aducă Pruncului Celui sfânt? Aurul dragostei, smirna răbdării și tămâia credinței, toate cuprinse în inimile lor, ca un colind al dorului nestins, pe care-l cântau cu glasuri de arhangheli fie în curtea în care erau scoși la aer, fie din celulă în celulă.

Dacă la Târgșor inimile își colindau, într-o oarecare pace, durerile și speranțele, în aceeași vreme, la Pitești, în vremea Crăciunului anului 1949, studenții închiși și supuși unui experiment fără precedent în istoria carcerală a lumii, a fost ca un colind al sufletelor răstignite și al trupurilor topite în focul cruntelor bătăi născute din mințile schizoidale ale torționarilor. Colinde? Cu sigu­ranță, dar închise în tainițele sufletelor care încă mai îndrăzneau să mai viseze la cei de-acasă. Doruri? Neîndoielnic, dar toate ascunse în lacrimile din colțul ochilor care cădeau ca într-un ritm de toacă sau ca într-un dangăt de clopot, pe zeghea însângerată.

Colindele născute în anii detenției politice au topit cu căldura din dorul lor înghețul acestui univers antiuman. Fie că vorbim de Crăciunul anului 1941, fie de cel al anului 1949 sau de cel al anului 1963 (ultimul de dinaintea eliberării, un an mai târziu, a deținuților politici), colindele din închisori au ca numitor comun tocmai dumnezeiescul dor. Părintele Nicolae Bordașiu, pătimitor și mărturisitor al temnițelor comuniste, vorbea în istorisirea sa despre primul Crăciun petrecut în închisoare, în anul 1955, tocmai despre acest dor: „În această zi de Crăciun însă, cel mai mic dintre noi a avut ideea să adunăm toate crucile noastre și capete de Crist și să le punem împreună pe marginea de prici unde dormea părintele Vasile și astfel să facem ca și cum ar fi o iesle din staulul din Betleem. Urechea noastră era atentă la pașii de gardian ce umblau ca pisica pe lângă ușă și mai mult cu sufletul decât cu vocea am colindat pentru Pruncul Iisus. Câtă duioșie s-a adăugat lângă aceste mici simboluri și câtă nădejde s-a înfiripat în inimile noastre: Cei din închisori/ Te așteaptă-n zori/ Să le faci lumină…”

Patru ani mai devreme, în închisoarea de la Târgu Ocna, Ioan Ianolide, condamnat la 25 de ani de temniță, cel care a vegheat la căpătâiul aceluia pe care astăzi îl pomenim ca Sfântul Cuvios Mărturistor Gherasim Iscu, trăise o minunată zi de Ajun al Crăciunului, pe care a consemnat-o în „Întoarcerea la Hristos“, cutremurătorul său volum de memorii: „În Ajunul Crăciunului mă mărturisisem, la semnalul dat în țeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înțelesuri noi se deslușeau și cerurile se deschideau uimitor.” În noaptea aceea de Crăciun avea să se nască în Cer arhimandritul Gherasim Iscu, după ce-și va fi iertat torționarul, închis acum și el între zidurile aceleiași celule, cântându-și și el dorul. Umanul dor. Dumnezeiescul dor. „Sus la naltul cerului/ Sus la naltul cerului/ suie robii Domnului,/ mucenicii Domnului/ cer în rugă mântuirea neamului” (colind din închisori).