Cum se înfăţişează imaginea familiei, potrivit Deuteronomul 6, 6-7?

În societatea contemporană, marcată de accelerarea ritmurilor de viață, de fragmentarea timpului și de multiplicarea responsabilităților profesionale și sociale, familia se confruntă cu o presiune structurală care afectează profund capacitatea ei de a exercita în mod constant și sistematic funcția educativă, inclusiv pe cea religioasă. Părinții, adeseori suprasolicitați de exigențele economice, de instabilitatea profesională și de complexitatea rolurilor sociale pe care le asumă, ajung să dispună de un timp redus pentru transmiterea explicită și coerentă a conținu­turilor credinței în familie. Această realitate nu exprimă neapărat o diminuare a interesului religios, ci mai curând o reconfigurare a condi­țiilor concrete în care se realizează împrietenirea copilului cu termenii, discursul, mesajul și acțiunea mistagogică a Bisericii.

În acest context, responsabilitatea formării religioase este transferată, în mod semnificativ, către instituții specializate: școala, prin disciplina Religie, și Biserica, prin viața ei liturgică, catehetică și pastorală. Ora de religie devine un spațiu pedagogic formal, în care credința este structurată cognitiv, conceptualizată și pusă în dialog cu experiența elevului. La rândul ei, Biserica oferă cadrul sacramental și comunitar al inițierii și maturizării religioase, prin participarea la cult, prin cateheză, prin acti­vități dedicate copiilor și tinerilor, care încearcă să suplinească, fără a putea înlocui deplin, dimensiunea formativă a familiei. Aceasta constituie o formă de educație religioasă instituțio­nalizată, necesară și legitimă în cadrul ei propriu, dar care riscă să rămână limitată la spațiul formal al instituției dacă nu este asumată, continuată și integrată organic în viața familiei.

Deuteronomul 6, 6-7: „Cuvintele acestea, pe care ți le spun eu astăzi, să le ai în inima ta și în sufletul tău, să le sădești în fiii tăi și să vor­bești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli”.

Textul biblic ne oferă o viziune sapiențială asupra credinței ca mod de viață transmis prin participare, exemplu și comuniune. Astfel, formarea unei memorii vii a prezenței lui Dumnezeu în cadrul familiei poate veni doar din ritmuri comune membrilor familiei și din experiențe vii, autentice - nu doar discursive -, trăite împreună. Această perspectivă deschide în mod firesc reflecția asupra participării întregii familii la predica lui Moise.

La sărbătorile israelite participau, conform Vechiului Testament, „întreg poporul” (Iș. 24, 3; 34, 32; Dt. 27, 9; Ios. 24, 2), ceea ce implică, evident, și prezența copiilor. Dumnezeu nu Se adresează doar anumitor categorii de vârstă și nu doar adulții sunt „poporul” Lui, ci toți sunt numiți colectiv „poporul lui Dumnezeu”. Câteva texte scripturistice lasă de înțeles că și cei mai tineri participau în zilele de sărbătoare, alături de părinții lor, la întregul ritual. Astfel, Ieșirea 10, 9-10 prezintă solicitarea lui Moise către faraon de a lăsa poporul să se închine lui Dumnezeu în zi de sărbătoare. Atunci când este întrebat cine ar trebui să participe la cult, Moise îi răspunde: „Vom merge cu copiii și cu bătrânii noștri, cu fiii și fiicele noastre, cu oile și boii noștri vom merge; căci pentru noi este o sărbătoare (în cinstea) Domnului” (tr.n.). Că textul vorbește despre copii minori ne-o confirmă versetul următor, în care faraon devine circumspect asupra plecării copiilor, un semn evident al unei posibile evadări.

Două texte sunt deosebite de celelalte prin faptul că numesc pe copii, indirect, ca fiind cei care stau „în fața Domnului”: Dt. 29, 10-11 (9-10, în TM) și Dt. 31, 10-13. Interesantă este de altfel și ordinea în care sunt enumerate diferitele categorii sociale. De exemplu, Dt. 29, 9 certifică prezența căpeteniilor semințiilor, a bătrânilor, a judecătorilor, a conducătorilor armatei și a tuturor israeliților. Abia în v. 10 apar „copiii voștri și femeile voastre și străinii tăi”. Menționarea copiilor alături de mamele lor este absolut firească pentru redactorii Vechiului Testament, de vreme ce această relație apare relativ des (Nm. 14, 3; 32, 26; Ir. 35, 8 ș.a). Din nou, menționarea celor „ce erau în stare să înțeleagă” (Ne. 8, 2-3), alături de bărbați și femei (mai explicit în Ne. 10, 29 și 8, 8), indică prezența copiilor și implicit existența unei instruiri a lor.

Deuteronomul păstrează cuvintele rostite de Moise în câmpia Moabului, într-un context solemn de reînnoire a legământului, înainte ca poporul să treacă Iordanul și să intre în Țara Făgăduinței. Faptul că Moise rostește cele mai dense formulări ale Legii într-un spațiu deschis - câmpia Moabului -, provizoriu și străin, este semnificativ. Această topografie teologică sugerează că adevărurile de credință se comunică cel mai autentic prin dialog, într-un spațiu care invită la explicare, mărturisire și interiorizare. Prezentată ca o colecție de „porunci, hotărâri și legi pe care le-a poruncit Domnul Dumnezeu” (Dt. 6, 1), Legea este reluată nu ca un text dogmatic, ci ca narațiune identitară: „Adu-ți aminte” (Dt. 5, 15; 8, 2; 32, 7), „Să iubești pe Domnul” (Dt. 6, 5), „pentru că Domnul v-a iubit” (Dt. 7, 7-8), „Învață pe fiii tăi” (Dt. 6, 7), „Alege viața” (Dt. 30, 15-19). Pedagogia deuteronomică este anamnetică și relațională, orientată spre viitor.

În acest sens, Dt. 6, 6-7 oferă un criteriu teologic de discernământ pentru contemporaneitate: nu locul instituțional al educației este decisiv. Acesta poate fi „casa ta”, dar și „pe cale”, atât timp cât accentul este pus pe caracterul existențial și relațional al formării: „Cuvintele acestea, pe care ți le spun eu astăzi, să le ai în inima ta și în sufletul tău, să le sădești în fiii tăi”. Textul presupune o continuitate între credința părinților și formarea copiilor, între așezarea cuvântului în interiorul de taină al adultului („în inima ta și în sufletul tău”) și ieșirea acestuia spre propriii copii, într-o pedagogie relațională („să le sădești în fiii tăi”), o continuitate între spațiul domestic și itinerariul existențial („în casa ta” și „pe cale”).

„Să vorbești despre ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli” descrie o pedagogie a credinței, prin care cuvântul lui Dumnezeu dă ritm vieții omului. La masa familiei, în clipele de odihnă sau în desfășurarea lucrărilor casnice care îngăduie reflecția, orice împrejurare devine prilej pentru a sădi în sufletele copiilor cunoașterea lucrurilor dumnezeiești. De asemenea, mersul, plimbarea, călătoria sau timpul petrecut în aer liber pot fi transformate într-o ocazie a reflecției și dialogului teologic. Contemplarea creației - propria grădină, câmpul, via sau peisajul înconjurător - oferă șansa de a vorbi despre Dumnezeu, despre lucrările Sale, precum și despre vocația omului de a-L iubi, a-I mulțumi și a-I sluji. În cele din urmă, momentele de la sfârșitul zilei și începutul ei, culcarea și trezirea, au o valoare spirituală aparte. Ele sunt strâns legate de rugăciune și pot fi îmbogățite printr-o instruire duhovnicească adaptată vârstei și capacității de înțelegere, astfel încât educația credinței să se întrepătrundă organic cu însăși structura timpului zilnic. Pelerinajul, participarea la sărbători, la viața liturgică sau chiar drumurile cotidiene pot deveni astăzi modalități de cunoaștere a credinței, timp în care mersul „pe cale” se transformă din metaforă biblică în experiență concretă de formare religioasă. În Moabul pluralist, critic, adesea sceptic, al zilelor noastre, refractar la formulări percepute ca rigide sau dogmatizante, suntem invitați la un exercițiu de speranță, de orientare a libertății noastre spre un „afară” asumat, către orizontul transcendent, acel „acasă” pe care Părintele nostru ceresc, prin Fiul, în Duhul Sfânt, ni-l așază înainte.