Sfintele Paști oglindite în amintirile Aspaziei Oțel Petrescu

Pentru credința sa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru dragostea sa față de neamul românesc, tânăra Aspazia, una dintre studentele favorite ale poetului și profesorului universitar Lucian Blaga, avea să pătimească 14 ani în temnițe. Plini de înjosiri, tortură, foame, ger - o continuă dezumanizare orchestrată de comuniști. Avea să ne lase moștenire, spre neuitarea acelor cumplite vremi, una dintre cele mai literare, mai frumos scrise cărți de memorii: „Strigat-am către Tine, Doamne...”.

Pe cât de cumplite au fost încercările din temniță, pe atât de bogate au fost cercetările, mângâierea lui Dumnezeu. Fiind închisă în temnița de la Miercurea-Ciuc, refuzând „să o toarne” pe Laszlo, gardiana care o trimisese de trei ori la izolator, Aspazia, cu mâinile încătușate la spate, fără putința de a se apăra, este aruncată în izolatorul numărul 3. Acel loc în care domnea teroarea era o pivniță adâncă și mucedă. De pe mica platformă pe care se afla, Aspazia a văzut o scară care cobora, iar la baza ei niște smocuri. Nu după multă vreme, Aspazia s-a dumirit, cuprinsă de groază, că smocurile se mișcau. Nu erau smocuri, erau șobolani! În fața perspectivei tragice, cumplite de a fi devorată de șobolani, Aspazia a strigat: „Doamne, nu mă lăsa! Tu ești singura mea salvare”. Deodată în acea atmosferă de iad - bezna grea, șobolanii hămesiți, pivnița ca un cavou de gheață - a pătruns o lumină albă. Lumina a învăluit sufletul și trupul Aspaziei. Lumina scânteia ca zăpada proaspătă sub razele soarelui. Doar că acum lumina nu era creată. Lumina lui Hristos îi invadase Aspaziei sufletul cu dragoste și bucurie negrăită. Aspazia povestea: e „bucuria aceea care și dă și primește în același timp”. „Această luminozitate era, în același timp, și iubire, și bucurie, și salvare. Vibram scânteietor în bucuria asta, în fericirea asta. Și nu știam exact ce e cu mine, nu știam că sunt Oțel Aspazia, adusă acolo”.

Am rememorat acest moment mistic din viața Aspaziei, socotindu-l a fi definitoriu pentru viața ei, pentru portretul său interior, duhovnicesc. În rândurile care vor urma vom revedea alte două momente din biografia sa exemplară, care au în centrul lor praznicul Învierii Domnului.

Liniștea dinaintea furtunii

Primul s-a desfășurat la începutul lui 1948 la Sâmbăta de Sus. Îl are ca protagonist pe Sfântul Arsenie Boca, duhovnicul tinerei Aspazia, care avea să-i profe­țească drumul plin de spini pe care Aspazia îl va străbate, flacăra vieții rămânându-i ne­stinsă, în pofida tuturor furtunilor ce stau acum, în 1948, să se dezlănțuie.

Să o ascultăm: „Mă aflam ­într-o mare strâmtorare spirituală și-mi intrase în cap că numai prin monahism puteam să-mi rezolv criza sufletească. Nu mă spovedisem de vreo patru ani, traumatizată și de un șir de despărțiri, mi-am dat totuși seama că nu pot face un pas atât de decisiv fără să mă încredințez unui duhovnic. (...) Am ajuns la Sâmbăta pe la nămiezi, Zorica m-a lăsat în grija maicii de la bucătărie și a alergat să-l întâlnească pe părintele ­Arsenie și pe ceilalți frați, părintele Serafim, părintele Justin și alții. În bucătărie am început brusc și fără motiv să plâng; domol, cuminți, lacrimile îmi șiroiau pe obraji. Maica își avea expli­cațiile ei: «Ați stat de vorbă cu părintele!» «Nu, nici nu-l cunosc». «Nu? Atunci părintele v-a văzut și v-a binecuvântat». (...) Eu îmi vedeam mai departe, liniștită, de plâns. La un moment dat un glas nespus de blând mi-a întrerupt duetul acesta tăcut cu natura și cu plânsul: «Ce s-a întâmplat? Am venit așa cum ai dorit, eu sunt acela pe care îl cauți. Sunt pregătit să te ajut». M-am întors atât de brusc, încât m-am descumpănit. O mână m-a și ajutat să mă ­redresez. În fața mea stătea un călugăr îmbrăcat în alb și mă privea atent. Nici azi nu știu dacă părintele Arsenie avea cu adevărat ochi albaștri. Mie mi s-a părut că un cer infinit mă privește și că vede tot, până în cele mai ascunse cute ale ființei mele. Dintr-odată am știut cu claritate ce anume era grav în viața mea și pentru ce anume era grav în viața mea și pentru ce anume am plâns. Mi s-a făcut frică și m-a cuprins un fel de lașitate. «Mai trebuie și ceva curaj, chiar dacă pe undeva mai sunt păcate. Cursa pentru mântuire este o cursă cu multe obstacole. Noi ne rugăm ca voi să le biruiți. Vei veni în Săptămâna mare și te vei spovedi și te voi împărtăși și te voi ajuta să rupi zapisul cu cel rău».

Așa am făcut. Am revenit în ajunul Floriilor. În anul 1948, Sfintele Paști au căzut la 2 mai. (....) Atunci l-am cunoscut pe Leonida Plămădeală, mai târziu Înalt­preasfințitul Antonie, Mitropolit al Ardealului. Atunci am vorbit cu Părintele Stăniloae despre Lucian Blaga, atunci l-am ascultat pe Părintele Arsenie cum predica în hohotele de plâns ale cre­dincioșilor. (...) Joi, la denie, am putut să cânt în strană împreună cu fetele de la teologie. La sfârșitul serviciului divin, părintele m-a invitat, alături de Zorica, să iau masa care se dădea la trapeză, la miezul nopții. Din acel moment nu se mai mânca nimic până în dimineața Sfintei Învieri. (...) Era o noapte bântuită de furtună, sălciile plângătoare măturau aleea care lega biserica de arhondaric. Era atât de întuneric că nu-ți vedeai degetele în fața ochilor. Părintele a luat o lumânare dintr-un sfeșnic și ne-a luminat cărarea. Mergea în frunte și o ținea înclinată lateral ca să se vadă mai bine pentru toți. Lumina se învârtejea în rotocoale mari, dar nu se stingea. Mergeam alături de Zorica, uluită la culme, nu-mi venea a crede ochilor și nu înțele­geam cum nu se stinge lumânarea sub rafalele puternice ale vântului. «Este ca în poezia mea, Răpire», mi-a șoptit Zorica. Într-adevăr, așa era. Când am ajuns în pragul ușii, părintele a așteptat să intre toată lumea, luminând intrarea. Noi eram ultimele. Când am ajuns în dreptul părintelui, l-am auzit spunând: «Ține tu lumânarea și nu te mai mira atât». M-am chinuit să ocrotesc flacăra cu mâinile, inutil, s-a stins pe loc. «Vezi că trebuie să înveți cum să duci lumina», mi-a zis părintele. «N-am să fiu niciodată în stare să fiu o bună ducătoare de lumină, părinte», am zis și i-am dat lumânarea stinsă ­înapoi. (...) Mi-am luat binecuvântarea de plecare în Lunea Sfintelor Paști. Căzuseră zăpada și înghețul, pădurea era arsă, merii opăriți își scuturau floarea înghețată, totul era atât de nefiresc și trist! Leonida m-a însoțit și mi-a făcut și o prezicere în legătură cu binecuvântarea pe care am primit-o. Părintele mi-a spus de câteva ori: «Dumnezeu să-ți ajute, copilă!» Și mi-a dat cuvânt de învățătură: «Cine caută să scadă la crucea sa, mai mult își adaugă!» «Te așteaptă ceva greu, părintele era trist», mi-a spus Leonida. Mă aștepta ceva foarte greu, cu adevărat. Ceva ce părintele văzuse deja”. La data de 9 iulie 1948, Aspazia avea să fie arestată.

Sfintele Paști în iadul comunist

Camera obiectivului se mută într-o celulă, la închisoarea ­Mislea. „În dormitorul mare, Săptămâna Mare și Învierea au fost celebrate cu evlavie și cu emoție. Nana (Sofica Cristescu Dinescu, buna prietenă a Aspaziei) și-a amintit o bună parte din versetele Prohodului și corul condus de Marga a putut să intoneze câte ceva din fiecare stare. Cred că niciodată afară, în libertate, Mergi la cer și te așază nu mi-a ridicat lacrimile în ochi ca aici, în fața candelei improvizate, alături de surorile întru sufe­rință. Soeur Marghita împreună cu ­Nana reușiseră să refacă toate Evangheliile care se citesc pentru comemorarea prinderii și anchetării Mântuitorului. Le trecusem pe hârtia șterpelită de la birou și erau ținute de Soeur Marghita. Cum răul stă totdeauna la pândă, ne-am pomenit cu o per­cheziție exact miercuri seara. Am introdus-o pe Soeur Marghita în WC cu sulul în mână ca atunci când cei ce făceau per­cheziție se vor gândi să intre și acolo, să-l arunce și să tragă apa. Ne-am concentrat cu toate rugându-L în gând pe Iisus să-i oprească să intre în WC. Și n-au intrat. Soeur ne-a spus că niciodată nu s-a rugat mai liniștită. Simțea aproape ca pe o căldură fizică rugăciunea noastră. A avut certitudinea că Iisus era printre noi și-I plăcea să se lase adorat de noi în felul acesta. Încurajate de o astfel de încredere în ziua Învierii, ne-am adunat toată temnița «liberă» în sala de mese unde corul condus de Marga a făcut o Liturghie originală, alcătuită numai din răspunsurile la Sfânta Liturghie, orânduite după canon de Nana. Paza a fost probabil anunțată de ce se petrece. Sergentul de serviciu Grămadă a intrat în sufrageria în care, așezate ordonat pe bănci, deți­nutele ascultau Liturghia. În pas cadențat a trecut în sus și în jos, în lungul sălii, dar noi ne-am văzut mai departe de rugăciune. Sergentul a plecat cum a venit și i-a raportat lui Diri că în secție este liniște. N-a fost nici o urmare neplăcută”.

Urmând sfatul Sfântului ­Arsenie de la Prislop, să ducem și noi lumina Învierii lui Hristos prin furtună, indiferent cât de crâncenă ar fi ea.