Chemarea la ucenicie, prioritatea Împărăției

Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinților Români) Matei 4, 18-23

În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.

Evanghelia acestei duminici ne pune înainte unul dintre cele mai simple momente din istoria mântuirii, dar în aceeași măsură bogat în simbolism și mesaj duhovnicesc: chemarea primilor ucenici de către Mântuitorul Hristos. Narațiunea biblică ce relatează acest moment ne spune că, pe când Domnul trecea pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon Petru și pe Andrei, fratele său, cărora le adresează cuvintele: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19). Mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele său, oameni simpli, pescari obișnuiți, aflați la lucru, pe care, de asemenea, i-a chemat. Această chemare avea să rămână un îndemn actual peste veacuri pentru cei care vor să-I fie ucenici. După cum mențio­nează Sfântul Evanghelist Matei, Iacov și Ioan își cârpeau mrejele, ținând să arate starea lor materială - erau oameni simpli care-și câștigau subzistența de la zi la zi din pescuit, cu ajutorul unei mreje deteriorate. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește acest aspect, văzând în simplitatea și sărăcia lor un mediu prielnic al comuniunii și al rodirii poruncii evanghelice: „Atât de mare era sărăcia lor, că își cârpeau mrejele, neputând să-și cumpere altele. Nu mică dovadă de virtute este deocamdată și asta, că îndurau cu ușurință sărăcia, că se hrăneau din munca lor cinstită, că erau uniți unii cu alții prin puterea dragostei, că aveau alături de ei pe tatăl lor și-i slujeau” (Omilii la Matei). Putem observa cum Domnul Iisus pe aceşti oameni simpli îi cheamă, schimbându-le drumul vieții, făcându-i prin această chemare cetățeni ai Împărăției cerurilor. Dintr-o cercetare amănunțită a textului scripturistic putem observa că ceilalți opt ucenici au fost chemați simplu, prin cuvintele: „Urmează-Mi!” și „Vino după Mine!”.

Drumul de la ucenic la Apostol al lui Hristos

Dintre cei patru chemați, Simon Petru și Andrei au fost ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, iar primele noțiuni despre Mesia le-au dobândit de la acesta. Însă, dacă ne raportăm la Evanghelia după Ioan, unde este relatat felul în care Andrei și Ioan al lui Zevedeu L-au descoperit pe Iisus după momentul teofanic de la Iordan (cf. Ioan 1, 36-42), această întâmplare a constituit o primă chemare ce ne deslușește atitudinea și răspunsul prompt al celor patru pescari care aveau să ajungă ucenici și mai târziu apostoli.

Atitudinea acestor pescari simpli este una de neînțeles pentru logica umană de azi. Dar „ei au răspuns imediat, pentru că îi chema Însuși Dumnezeu, Cuvântul Vieții, Cel ce a chemat din neființă la ființă întreg universul, Cel ce a creat pe om la începutul lumii (cf. Facerea 2, 7) și Cel ce cheamă pe toți oamenii la viață veșnică în Împărăția lui Dumnezeu” (Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Evanghelia slavei lui Hristos, p. 97). Cum să urmezi pe cineva pe care nu-l cunoşti, de vreme ce Iisus nu le promite bogăție, nu le spune că viața lor va fi ușoară, nu le explică toate încercările pe care aveau să le întâmpine? Dar le oferă ceva mai important decât toate acestea: sens existenței ontologice, viață adevărată și împărtășirea vieții cu Dumnezeu în veșnicie. Ucenicia lângă Hristos timp de trei ani a reprezentat pregătirea pentru apostolat, abia după ce au fost martorii minunilor săvârșite, după ce au trecut prin groaza Pătimirilor, au fost cernuți de drama trădării, ei au devenit martori ai Învierii, ai arătărilor Mântuitorului înviat și ai Înălțării Sale la cer, desăvârșiți apoi prin lucrarea Sfântului Duh, au primit consacrarea și învestirea în slujirea de apostoli.

„Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari” (I Cor. 1, 28), după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, însă din istoria biblică putem observa că atât înainte, cât și după întruparea Fiului lui Dumnezeu și venirea Sa între noi, Duhul Sfânt a lucrat și lucrează întotdeauna la fel. El a făcut din niște nomazi guri ale lui Dumnezeu - Profeții Vechiului Testament, și din niște bieți pescari - păstori ai lumii. Primii ucenici nu erau oameni desăvârșiți, Petru avea să se lepede, el a avut mai multe sincope ale credinței de-a lungul itinerarului său cu Hristos (cf. Marcu 14, 66-72), Toma avea să se îndoiască (cf. Ioan 20, 19-31), Iacov și Ioan căutau întâietatea (cf. Matei 20, 21). Oare, în atotștiința Sa, Dumnezeul Înomenit nu știa că aceia pe care-i cheamă la apostolat erau oameni predispuși căderii? Și totuși Hristos îi cheamă, pentru că Dumnezeu nu caută oameni perfecți, ci inimi dispuse să se schimbe, motivul venirii Sale între noi, acela de a schimba lumea.

Lăsați mrejele: Ce ne ține departe de Hristos?

Evanghelia spune că: „Îndată, lăsând mrejele, au mers după El” (Matei 4, 20). Aici este marea întrebare pentru fiecare dintre noi: Ce mreje ne țin legați și departe de Hristos? Ce nu ne lasă să răspundem chemării lui Dumnezeu? Pentru unii sunt grijile lumești, pentru alții mândria, pentru alții păcatul repetativ, viciul, comoditatea sau împietrirea sufletească. Mulți îl iubesc pe Hristos, dar de departe, Îl ascultă, dar nu-L urmează, Îl admiră, dar nu își predau viața în mâinile Lui. Legătura lumii în care trăim, cu toate provocările ei, reprezintă mreaja ce ne constrânge libertatea în drumul nostru către Hristos.

Tabloul evanghelic exprimă în mod simbolic înfăptuirea răscumpărării omului de către Hristos. Metaforic raportându-ne la Marea Galileii, aceasta ar putea fi văzută drept icoană a lumii în care trăim, agitată de furtuni și curente, decăzută și care are nevoie de energiile Harului. Pescarii sunt cei care îi adună pe oameni din marea lumii învolburate, iar mreaja sau năvodul pescăresc cu care acei oameni simpli își câștigau existența este înlocuită de mreaja Evangheliei, năvodul Împărăției cerurilor în care Apostolii au pescuit toate neamurile cu undița cuvântului. Acesta este motivul pentru care Hristos își cheamă ucenicii din Galileea neamurilor, pentru că aceștia urmau să fie trimiși în misiune pentru a propovădui Evanghelia la toate neamurile, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Marcu, „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). Chemarea lui Dumnezeu nu se adresează doar monahilor, preo­ților sau sfinților din icoane, ci fiecărui creștin. Fiecare este chemat să-L urmeze pe Hristos acolo unde se află: în familie, la locul de muncă, în suferință, în bucurie, în viața de zi cu zi, asemenea ucenicilor Domnului.

Prețul transformării: ce lași în urmă?

Cei care aveau să devină ucenici ai Domnului, iar mai târziu Apostoli au lăsat în urmă sigu­ranța vieții obișnuite, familiile, meseriile și confortul unei exis­tențe previzibile: „Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi?” (Matei 19, 27). Pescarii și-au abandonat mrejele, vameșii și-au părăsit câștigurile, iar fiecare dintre ei a renunțat la o parte din sine pentru a primi o chemare necunoscută pentru ei, dar cu mult înaltă față de ce aveau. Urmarea lui Hristos nu a însemnat doar schimbarea drumului exterior, ci și o transformare interioară, uneori dureroasă, prin care orgoliul, frica și atașamentul față de lume au trebuit depășite. Apostolii au înțeles că adevărata apropiere de Dumnezeu cere jertfă și curaj, însă ceea ce au câștigat, viața veșnică, a fost mai valoros decât tot ceea ce au lăsat în urmă. Petru și ceilalți au lăsat mrejele, dar au primit în schimb o viață care a schimbat lumea. Au devenit apostoli, luminători ai neamurilor, temelii ale Bisericii.

Pentru omul de astăzi, urmarea lui Hristos presupune, la fel ca în cazul apostolilor, un preț al transformării interioare prin pocăință și întoarcere către Creator. Nu ni se cere neapărat să părăsim locurile sau profesiile noastre, ci să lăsăm în urmă egoismul, autosu­ficiența, superficialitatea, dorința de a fi mereu apreciați sau atașa­mentul excesiv față de lucrurile materiale. Într-o lume dominată de grabă și confort, alegerea de a trăi după valorile lui Hristos înseamnă uneori să renunți la anumite obiceiuri, relații sau menta­lități care te îndepărtează de bine și de adevăr și să-I urmezi Lui, după cum ne adresează prin glasul Evangheliei: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Transformarea autentică constă într-o renaștere spirituală ce conduce la cunoaș­terea lui Dumnezeu în urma împlinirii poruncilor date de Cel pe care vrem să-L cunoaștem, cere jertfă, curaj și răbdare, deoarece schimbarea nu este ușoară, dar, asemenea apostolilor, descoperim că tot ceea ce câștigăm este mult mai important decât ceea ce lăsăm în urmă.

Chemarea ucenicilor nu este doar o pagină din trecut, ci o realitate care se continuă și astăzi. Așa cum Domnul Hristos i-a chemat pe pescarii de pe malul mării să lase mrejele și să-L urmeze, El ne cheamă și pe noi să-I oferim inima, timpul și viața noastră. Așadar, dacă Îl urmăm cu adevărat pe Hristos poate nu vom schimba lumea întreagă, dar vom schimba lumea din jurul nostru, precum au început și ucenicii Domnului la început: mai întâi cu familia noastră, copiii noștri, sufletul nostru, iar mai apoi cu cei care ne întâlnesc, pentru că puterea nu este a noastră, ci a Celui pe care L-am urmat. De aceea, să auzim și noi astăzi glasul Mântuitorului, iar acest glas să devină o chemare interioară prin care suntem invitați să-I urmăm lui, lăsând toate și pășind pe calea cea strâmtă a Crucii pentru a ajunge la Înviere.