Răsăritul și apusul generațiilor

Două decenii. La atât este estimată în prezent durata unei generații. Dincolo de denumirile cele mai curioase pe care le regăsim la „genealogiile” moderne - generația X, milenialii, generația Z etc., trebuie să recunoaștem că, odată cu creșterea speranței de viață, s-a ajuns și la o fragmentare a generațiilor. Înainte lucrurile erau simple: aveai tinerii și bătrânii - curajul și experiența, uneori în tandem, alteori în antiteză. Dialogul lor era însă unul benefic, iar aceste generații, chiar și atunci când trăiau perioade conflictuale, ajungeau la un acord pe termen lung și la rezultate care puteau fi oferite ca moștenire generațiilor ulterioare. În prezent, nu faptul că avem patru generații care acționează concomitent ne împiedică să obținem unitatea scontată, ci realitatea că acestea se află într-o competiție oarbă pentru o supremație îndoielnică. Fiecare dintre acestea trăiește cu ideea că deține adevărul absolut și că toate celelalte se înșală. Și poate că aici este concluzia cea mai tristă a „schimbului” de generații: acesta nu mai există. Toți vor să devină tradiție, toți vor un loc în istorie.

O altă problemă a generațiilor actuale constă în interșanjabilitatea lor, până la un punct uimitoare. Tinerii ajung să se comporte uneori de parcă au ieșit la pensie, pensionarii trăiesc a doua tinerețe, maturii ajung asemenea unor copii răsfățați, iar copiii au câteodată mina și gravitatea unor persoane mult mai înaintate în vârstă. Cu un secol în urmă, comportamentul urma vârsta, acum vârsta urmează capriciile personale. Disoluția generațiilor creează impresia că poți trăi și te poți comporta așa cum îți place, indiferent de vârstă, fără a mai da socoteală nimănui, nici măcar propriei conștiințe. Desfigurarea interioară capătă uneori proporții nebănuite: oamenii cu experiență devin imaturi, iar tinerii trăiesc o delăsare continuă în lipsa unor modele adecvate pe care să le urmeze.

În istoria națiunilor, genealogiile jucau întotdeauna un rol important. Exista un respect față de realizările trecute și acestea puteau fi valorificate și repetate prin urmarea unor exemple ușor de identificat. Astăzi, generațiile trecute sunt privite cu milă, de parcă ar fi exponatele unui muzeu pe care îl ținem deschis din obligație. Istoria este disprețuită. Exemplele mari sunt trecute cu vederea. Tot ceea ce contează este ce spunem și cugetăm singuri - dacă ne mai auzim propriile gânduri pe zgomotul de fond al inteligenței artificiale care, nu de puține ori, gândește în locul nostru.

De aceea, când deschidem Evanghelia după Matei și citim primul capitol, ar fi bine să ne amintim că nu avem dreptul de a uita. Mântuitorul Iisus Hristos nu a uitat pe nimeni dintre Părinții „cei după trup” care trăiseră înaintea Sa. Toți sunt pomeniți acolo - mari și mici, sfinți sau doar oameni obișnuiți.

Indiferent de vârstă, să ne aducem aminte de un adevăr simplu: cei care uită de predecesorii lor vor fi la rândul lor uitați de urmașii lor. Nu putem așeza numele noastre în istorie ștergându-le pe ale altora. Însă putem face istorie fie și doar amintindu-ne la câte leghe sub mări ne aflăm față de caracterul și viața duhovnicească a generațiilor trecute, noi - generațiile X, Y, Z...

Este un bun punct de plecare.