Prefigurarea Logosului creștin în istoria popoarelor antice

Simbolismul Logosului a avut un parcurs lung şi sinuos în istoria și filosofia religiilor. Există în acest sens mai multe interpretări prefigurative, scrierile sacre ale popoarelor antice oferind în acest sens mai multe exemplificări sugestive. Astfel, de la Hermes Mercurius Trismegistos al grecilor, stimat şi venerat în calitatea sa de Păstor al oamenilor (Poimandres) şi mesager al zeilor, la Thot al egiptenilor, popoarele vremurilor vechi sunt conduse pedagogic spre adevărata identitate hristică a Logosului, „prin Care toate s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-au făcut” (In. 1, 3).

Istoria Logosului este firul roșu care străbate con­știinţa popoarelor, de la căderea în păcat până la dumnezeiasca Întrupare. Mântuitorul Iisus Hristos, Cuvântul Cel dintru început și împreună veșnic cu Tatăl, Se descoperă prefigurativ în realitatea istorică a timpului, arătându-Se tainic și în conștiințele întunecate ale religiilor păgâne. Având la dispoziţie două arme puternice: adevărul şi limbajul filosofic despre Logos deja existent, dar mai ales învăţătura primită direct de la Cuvântul Întrupat, Sfinţii Părinţi ai Bisericii vor dezvolta, într-o formă inegalabilă, adevărata teologie logocentrică. Pentru a demonstra prezenţa reală a Logosului în viaţa creștină, Biserica a reușit să adune laolaltă argumentele peremptorii ale unei existențe concrete și fără echivoc pe filiera istoriei. Odată cu Întruparea Cuvântului totul devine clar, luminos și mântuitor. Omul care l-a cunoscut cu adevărat pe Cuvântul Hristos nu-şi mai caută identitatea în concepte și, lăsând la o parte superstițiile caduce, intră definitiv în dialogul veșnic de Adevăr și de Viață cu Dumnezeu.

Prefigurări ale Cuvântului în mitologia egipteană

În istoria religioasă a egiptenilor antici regăsim numeroase elemente extrem de conservatoare. În perspectiva metafizică a multiplelor experiențe exis­tențiale erau orien­tați către o lume transcendentă și neschimbătoare. Numeroşi zei au forme zoomorfe, dar aceştia nu implică închinarea la animale, ci în modul cel mai probabil recunoaşterea unei alterităţi existenţiale mai adânci sau înţelegerea structurii arhetipale a fiinţelor. Natura proteiformă a zeilor egipteni este misterioasă, aceștia socotindu-se a fi creaţi prin cuvântul lui Ptah sau făuriţi pe roata olarului. În consecință, se credea că spiritul supravieţuieşte atâta vreme cât suportul său fizic există. În arhicunoscuta Carte egipteană a ­morţilor îl regăsim pe zeul Thot cu un rol deosebit de important de legătură între cer şi pământ. El este prezentat aici ca fiind veşnicul ambasador al zeilor într-o lume plină de durere, în care oamenii îşi duceau cu greu existenţa. Istoricul Eusebiu de Cezareea vorbeşte despre zeul egiptean Thot ca fiind echivalentul egiptean al grecescului Hermes. Din Theuth grecii au derivat apelativul Theos, numire clară atribuită lui Dumnezeu, Divinitatea Supremă, zeul prin excelenţă. Platon vorbeşte de asemenea despre Thot, menţionându-i şi numirile de theos sau Theuth. El îl evidențiază ca pe un mare binefăcător şi ca pe primul cultivator al viţei-de-vie (Platon, Philebos). Tot Platon ne mai spune că Thot era perceput de antici drept cel care a inventat scrierea, în echi­valență cu unul dintre atributele preluate de asemenea de Hermes al grecilor. Pe de altă parte, istoricul antic Suidas îl numeşte cu apelativul Theus, identificându-l printre altele cu Ares din Petra.

„Năvodul” mitologic și „pescuirea” creștină

Mitologia egipteană afirmă de asemenea că Thot era întotdeauna însoțit de o zeitate feminină, cu numele de Nehe-Maut. În interpretările gnostice, aceasta ar fi reprezentat aspectul de înţelepciune, echivalent cu Sofia Logosului. Ea este, în modul cel mai probabil, natura descrisă în scrierile Trismegiste. Această formă prefigurativă a înțelep­ciunii stă de asemenea la baza întregii ordini, rânduielilor şi legilor din univers. În felul acesta, Thot este în special reprezentantul Spiritului, este Raţiunea interioară a lucrurilor, Protectorul tuturor legilor lumeşti şi al fiecărei reglementări din societatea omenească.

Prezent la suprema judecată a sufletului, Thot este cel care ajută sufletul să renască. Acest lucru este demonstrat de cercetătorul G.R. Meed, în lucrarea sa Hermes Trismegistos (Ed. Herald, Bucureşti, 2007), unde scrie că prin faptul că în istorisirea despre „Casa Năvodului” se vede sensul mistic al renaşterii spirituale sau al „învierii din morţi”, Thot devine speranța celor care au murit faţă de întunericul naturilor inferioare şi care, trecând la Osiris, au înviat întru lumina vieţii veșnice. Mergând mai departe, savantul englez subliniază ideea învierii spirituale, „Năvodul” devenind pentru el simbol al condiţiei naturii inferioare care închide omul în limitele vieţii obişnuite din lume şi îl separă de amintirea adevăratului său sine. Omul obişnuit a fost prins în această mişcare a sorţii, însă cel care este în dialog cu zeul devine „omul care a primit mintea”. Din fatalitatea mitică a năvodului rezultă astfel o analogie recuperabilă și aplicabilă tradiției creștine. Găsim astfel ca legătură faptul că Mântuitorul Hristos, în dialogul Său direct și personal cu făptura umană, îl cheamă pe omul căzut să-I devină apostol, să se facă prin binecuvântare de sus „pescar de oameni”. Iată, în acest sens, esența mitologică a unei chemări perene spre adevărata misiune apostolică: „Veniţi după Mine şi voi face pe voi pescari de oameni” (cf. Mt. 4, 19; Mc. 1, 17).

Un prefigurativ „spirit liturgic”

Marele savant român și reputat istoric al religiilor Mircea Eliade vorbește despre un „spirit liturgic” al prefigurărilor logocentrice: „Ceea ce numeşte, cu o formulă cam vagă, spiritul liturgic explică prin aceeaşi logică gestul exterior, canonic, sacralizat, care operează asupra conştiinţei cu mai multă eficienţă religioasă decât meditaţia şi rugăciunea personală. Iconografia religioasă, meditaţiile mistice asupra obiectelor şi semnelor, însufleţirea simbolurilor (dramaturgia lui Ignatius de Loyola) - toate acestea sunt operaţii care îşi au agenţii în afara omului, dar eficienţa este lăuntrică” (Cosmologie şi alchimie babiloniană, Ed. Moldova, Iaşi, 1991, p. 112).

Rolul omului este unul foarte clar: de a fi în armonie cu natura și cu Dumnezeu. În toată această artă „pe care mulţi o identifică cu una din ştiinţele oculte, ce şi-au făcut simţită prezenţa în istorie”, nu ar fi putut exista fără Puterea supremă, Logosul, Thot cel din vechime, Dumnezeu - cel din toate timpurile şi din toate locurile: „Această ştiinţă şi artă nu mi-au fost încredinţate decât prin graţia şi inspiraţia lui Dumnezeu, care a crezut de cuviinţă să mi se dezvăluie mie, slujitorului lui, şi care înzestrând fiinţele umane cu raţiune, adică cu puterea de a gândi şi de a judeca drept, a voit prin aceasta ca nimeni să nu se simtă părăsit sau deznădăjduit” (Alchimia - maestrul şi opera, Ed. ­Herald, Bucureşti, 2005, p. 131).