Calitățile înțeleptului

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XXXVII-a, 5; 19, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, pp. 172; 175

„Nebunul se schimbă ca luna (Înț. Sirah 28, 11). Înțeleptul nu este înfrânt de teamă, nu se schimbă în fața puterii altuia, nu se îngâmfă în biruințe și nu se pră­bușește din pricina înfrângerilor. Unde există înțelepciunea, acolo este puterea sufletească; acolo e statornicie și bravură. Înțeleptul este același sufletește, nu-l micșorează și nu-l mărește schimbarea lucrurilor, nu privește lucrurile numai la supra­față, ca un copil, nu este purtat de orice vânt al învățăturii, ci rămâne în Hristos, având temelia harului și rădăcinile credinței. Așadar, înțeleptul nu este zguduit de unele lipsuri, nu cunoaște feluritele schimbări ale sufletului, ci va străluci ca Soarele dreptății în Împărăția Tatălui (Matei 13, 43). (...) Tot ce face înțeleptul este bine. Iar cine face totul bine face totul drept, și cine face totul drept face totul fără greșeală, fără cusur, fără pagubă și fără tulburare sufletească. Cel ce este astfel stăpân pe sine, încât lucrează fără greșeală și tulburare sufletească, acela nu face nimic neînțelept, ci totul cu înțelep­ciune, iar cel ce face totul cu înțelep­ciune n-are de ce să se teamă; căci teama este în păcat. Unde nu este frică, acolo este libertate, există puterea de a face după voință: deci singur înțeleptul este liber.” 

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, Scrisoarea a XXXVII-a, 5; 29; 31-32 în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, pp. 177-178

(...) Cine este înțelept, dacă nu cel care a ajuns până la înseși tainele Dumnezeirii și a cunoscut ascunzișurile înțelepciunii dezvăluite lui? Înțelept este numai cel ce L-a luat pe Dumnezeu drept călăuză pentru a cunoaște cuibul adevărului. Omul muritor s-a făcut prin har moștenitorul și urmașul lui Dumnezeu Cel nemuritor, fiind părtaș la bucuriile cerești, precum este scris: Pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe părtașii Tăi (Psalmi 44, 9).

(...) Așadar, păcătosul robește fricii, robește poftelor, este rob lăcomiei, rob plăcerii, rob răutății, rob pizmei, și ți se pare că în acest fel este liber, deși robește mai mult decât cel ce se găsește sub tiranie. Sunt liberi cei ce trăiesc după legi. Dar legea adevărată este cuvântul drept, legea adevărată nu este săpată în piatră, nici dăltuită în aramă, ci întipărită în cugete și fixată în simțiri. Astfel, înțeleptul nu este sub lege, ci legea este sub el, având în inima lui lucrarea legii scrisă cu condeiul și cu meșteșugul firii (Romani 2, 14-15). Oare ne este orbirea atât de mare de nu vedem arătările limpezi ale lucrurilor și chipurile virtuților? Dacă popoare întregi se supun legilor omenești ca să fie părtașe la libertate, cum este cu putință ca înțe­lepții să lase și să părăsească adevărata lege a firii, arătată în chipul lui Dumnezeu, și adevărata cugetare despre libertate, de vreme ce în acestea este atâta libertate încât de mici nu știm să slujim viciilor, fiindcă suntem străini de ură, lipsiți de lăcomie, necunoscători ai poftelor? Ce nefericit lucru este deci ca, născuți în libertate, să murim în robie!” 

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XV, 51, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 170-171

„Însă cei înțelepți, atunci când patimile se trezesc, nu ascultă (de ele), ci mai degrabă se mânie pe poftele cele rele și se fac dușmanii lor. (În acest caz), satan (care) dorește mult să se sălășluiască și să se odihnească în suflet, atunci când sufletul nu i se supune, în multă strâmtoare și necaz se află. (...) Sunt însă alții în care (pofta) s-a stins și a încetat; este adevărat, aceștia au ajuns la talia celor mari (și desăvârșiți). După cum neguțătorii se coboară goi în adâncul mării, spre moartea (care-i pândește din) apă, pentru ca să găsească acolo mărgăritarele (necesare), pentru a împodobi coroana și porfira împărătească; la fel și monahii ies goi din lume, se coboară în adâncul mării răutății și în abisul întunericului, pentru ca să culeagă și să aducă la suprafață pietrele cele scumpe care împodobesc coroana lui Hristos, Biserica cea cerească, veacul cel nou, cetatea cea luminoasă și poporul cel îngeresc.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)