Viața și pericolele ei

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Epistola 293 - Către Iulian, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 462

„La cei care-și schimbă ușor gândurile, e cu totul firesc ca viața să fie ea însăși lipsită de ordine, dar cei ale căror planuri sunt hotărâte, statornice și mereu aceleași e de așteptat să ducă o viață conformă principiilor lor. Într-adevăr, nu stă în puterea corăbierului să poată liniști valurile când vrea, dar e foarte ușor să ne facem o viață tihnită și fără valuri dacă vom ști să reducem la tăcere zgomotele pe care patimile le ridică în noi și dacă ajutăm voinței să fie mai tare decât tot ce poate veni din afară. Pentru că nici pierderile, nici bolile, nici alte greutăți ale vieții nu-l vor putea atinge pe omul virtuos atâta vreme cât își va ține cugetul destul de sus, încât să poată păși pe urmele lui Dumnezeu, să-și îndrepte privirea spre viitor și să stăpânească ușor și cu iscusință furtuna care se ridică de pe pământ. Într-adevăr, despre cei pe care i-au înlănțuit puternic grijile vieții s-ar putea spune că, asemenea unor păsări care în zadar poartă aripi, se târăsc pe jos ca niște dobitoace. Pe tine ocupațiile nu mi-au putut îngădui să te văd vreme mult mai îndelungată decât pe cei care se luptă să treacă marea înotând. Și cu toate acestea, întrucât e destul să-i vezi ghearele și să recunoști îndată leul întreg, tot așa cred că mi-a fost îndeajuns o singură experiență ca să te cunosc destul. De aceea, socotesc că este mare lucru faptul că dai atenție problemelor mele și că nici eu n-aș fi absent din cugetul tău, ci că sunt mereu cu tine prin amintire. Or scrisoarea e o dovadă de amintire.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)