Rugăciunea - timpul când omul devine Cer

A fost rugat odată un părinte sfințit să spună, în câteva propoziții, care sunt principiile vieții ascetice ortodoxe în Iisus Hristos. Mai exact, care ar fi treptele mântuirii, care ar duce pe ascet în sânul lui Dumnezeu. Răspunsul a fost următorul: Prima regulă: Rugăciune! A doua regulă: Rugăciune! A treia regulă: Rugăciune!

Dezvoltând aceste reguli, pe care le vom considera trepte ale urcu­șului duhovnicesc, identificăm următoarele principii ale vieții spirituale:

Prima regulă se referă la rugăciunea rostită. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie modalitatea practicării rugăciunii neîncetate, povățuindu-ne astfel: „Aşază-te jos, pe un scăunel, pleacă-ţi capul uşor întors către locul inimii, închide ochii, respiră liniştit, fără grabă, fără tensiune şi fără vreo strâmtorare în piept, şi spune în gând sau şoptit, mişcându-ţi uşor buzele, rugăciunea «Doamne ­Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!» La început, să spui rugăciunea în ritmul respiraţiei. La inspiraţie să spui «Doamne Iisuse Hristoase» şi la expiraţie «miluieşte-mă»! ­Îngrijeşte-te să nu ai nici un fel de gând. Mintea ta trebuie să fie atentă numai la cuvintele rugăciunii, având în acelaşi timp simţirea - numai simţirea - că spui rugăciunea în faţa atotprezenţei lui Iisus Hristos şi mai ales spre Harul mântuitor pe care L-ai primit la Sfântul Botez şi care izvorăşte din Jertfa pe Cruce a Domnului. Harul este necreat. Harul nu are formă. Prin urmare, adâncindu-ţi mintea în inimă, nu-ţi este îngăduit să-ţi închipui nimic. Altceva este când te rogi în faţa icoanelor sau când eşti în biserică şi eşti atent la cântare, şi altceva este când faci acest fel de rugăciune, care se numeşte a minţii şi a inimii, mai ales în timpul nopţii” (Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Rugăciunea în lume, București, Editura Bizantină, 2009, p. 157).

A doua regulă se referă la atenţia minţii faţă de cuvântul nerostit care spune rugăciunea în gând şi pe care, în continuare, mintea îl închide înlăuntrul ei. Dacă ne ima­ginăm o caracatiţă care prinde victima sa şi o ţine între tentacule, tot aşa, cu tentaculele ei duhovniceşti, mintea prinde Numele Domnului Iisus Hristos şi Îl ţine înlăuntrul ei. Atunci rugăciunea este spusă de minte fără nici o greutate. Uneori încet, clar, liniştit, fără silire şi presiune. Alteori repede, cu multă silinţă şi cu atenţia concentrată la Numele lui ­Iisus, până când ne doare capul. Ne deosebim aici de metodele pe care le folosesc religiile orientale şi toate ramurile hinduismului, budismului şi diferiţilor guru. Aceş­tia urmăresc relaxarea, în timp ce noi urmărim silire şi durere. Pentru că numai cu durere trebuie să cerem milostivirea Sfântului Dumnezeu, din moment ce suntem păcătoşi! Cât timp obişnuim să spunem rugăciunea înlăuntrul nostru, constatăm că rugăciunea este luată de minte, devine una cu ea, una cu cele patru cuvinte „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, şi le zice în gând şi fără greutate. Mai târziu, aceste patru cuvinte devin trei, două, unul... şi întreaga minte devine „Iisus”, devine „Lumină”. Atunci coboară în inimă prin Duhul Sfânt, şi rugăciunea se spune în inima, care strigă „Avva, Părinte” (Romani 8, 15): Eşti Părintele meu, eşti Dumnezeul meu, eşti Mântuitorul meu, eşti Izbăvitorul meu, eşti Creatorul meu! Atunci rugăciunea se spune aşa cum îi place sufletului. Când încet, când laconic, când foarte repede. Respiraţia noastră este rară şi liniştită. Inspirăm rar: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi expirăm încet-încet: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” (ibidem).

A treia regulă are legătură cu această rugăciune desăvârşitoare şi sfinţitoare care se spune din inimă şi se numeşte rugăciune a inimii. Rugăciunea se spune singură, în acest loc sfinţit al inimii, din adâncul ei. Când există lucrare de sine a rugăciunii, eventualele gânduri nu prezintă nici un risc. Încetare desăvârşită a gândurilor şi liniştire deplină a inimii avem atunci când mintea, prin Duhul Sfânt, ajunge la vederea duhovnicească, contemplaţie. Rugăciunea se spune şi cu toată inima, cu puterea iubirii şi a dorului dumnezeiesc, cuprinde toată inima, după cuvântul „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta!” (Marcu 12, 30). Este diferit faţă de a spune rugăciunea din inimă, pentru că atunci o spune, într-un fel, inima însăşi, prin Duhul Sfânt. Este o mare taină aceasta, dar adevărată. Se aude rugăciunea spusă dinlăuntrul inimii, deşi noi nu o spunem nici cu mintea, nici cu gura, nici rostită, nici şoptită. Rugăciunea are, să spunem, voce şi rosteşte dulcele cuvânt al iubirii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, ca răspuns al lui Dumnezeu la iubirea noastră către El din toată inima şi din tot sufletul. Cum se întâmplă aceasta? Se întâmplă! „Reşedinţa” lui Dumnezeu şi a Harului dumnezeiesc, după Sfântul Botez şi după Mirungere, este inima (Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Rugăciunea în lume, București, Editura Bizantină, 2009, p. 145).

Se recomandă la început rostirea rugăciunii lui Iisus cu buzele

Pentru creștinii care trăiesc în lume se recomandă la început rostirea rugăciunii lui Iisus cu buzele, ținând seama de următoarele învățături despre aceasta ale starețului Aleksi Mecev: „Rugăciunea lui Iisus, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa), trebuie rostită cu simplitate. Foarte, foarte simplu. În întreaga putere a simplității. Nu trebuie să cugetăm la nici o «făptură» sau să luăm aminte la «lucrarea inimii» întru rugăciune, așa cum se întâmplă la Sfinții Părinți și la pustnici. Aceasta de pe urmă este, cu adevărat, plină de trudă și o mare lucrare, primejdioasă pentru începători și cu neputință de înfăptuit în lume. Simțirea se arată chiar de la repetarea marilor cuvinte ale rugăciunii, iar prin aceasta și o stare de rugăciune. Numele lui Iisus, pronunțat cu dragoste fierbinte, va curăți de la sine pe omul cel dinafară și pe omul lăuntric, și doar de la sine va face el în chip nevăzut rugăciunea, neluând noi aminte la cele din afară. Așa cum omul cugetă mereu la un lucru iubit, tot astfel trebuie să cugete el la Dumnezeu, să-L poarte întru sine, stând înaintea Lui, ca și când ar vorbi permanent cu Acesta. La început, luarea-aminte, din destul, trebuie să o dăm cuvintelor: «Miluiește-mă pe mine, păcătosul». Aceste cuvinte trebuie rostite cu pocăință, simplitatea cu care rugăciunea trebuie rostită și simțământul pocăinței vor păzi sufletul de feluritele ispite, nespus de subtile și de primejdioase, ale celui înșelător. Rugăciunea trebuie rostită fără a număra - cât de des cu putință, ori de câte ori reușim să facem aceasta: pe stradă, acasă, în vizită, la masă, în pat, lucrând etc. Nu e vorba de împrejurare, ci de simțământul cu care pronunțăm mărețul nume al lui Iisus Hristos. Pronunță rugăciunea pe cât îți e cu putință, fie cu buzele, fie cu mintea. O poți rosti în biserică, când nu ești ascultat de cineva, o poți rosti atunci când se cântă.

Pe parcurs, atenția la cuvintele «miluiește-mă pe mine, păcătosul» trece asupra cuvintelor «Doamne, Iisuse Hristoase» pronunțate cu dragoste. Domnul Iisus Hristos, cea de-a doua Persoană a Prea­sfintei Treimi, ni se arată nouă mult mai aproape și mai de înțeles. După mult timp, simță­mintele și gândurile trec asupra cuvintelor «Fiul lui Dumnezeu». Aceste cuvinte dobândesc în suflet simțământul mărturisirii și dragoste către Iisus Hristos ca fiu al lui Dumnezeu. În cele din urmă, toate aceste simțăminte se unesc într-unul singur și se ajunge la plinătatea întregii rugăciuni a lui Iisus - în cuvinte și în simțiri.

Prin rugăciunea lui Iisus se sfințesc întru Hristos toate lucrările acestei vieți. Și precum ne aflăm într-o stare de bine și suntem fericiți atunci când Soarele strălucește, tot astfel, la fel de bine și de fericit va fi sufletul când Domnul, prin rugăciunea neîncetată, va lumina întreaga inimă”.

Aceste învățături au fost date de părintele Aleksi Mecev uneia dintre fiicele sale duhovnicești, care, ținând seama de împrejurările din casa sa, nu putea să rostească cu voce tare rugăciunea. Pentru ca începătorii să se obiș­nuiască cu rugăciunea lui Iisus, trebuie pe cât se poate să o rostească cu buzele cu glas scăzut sau chiar în șoaptă.

Preacuviosul Varsanufie cel Mare a fost întrebat: Cum poate omul să se roage neîncetat? Sta­rețul a răspuns: „Când cineva este în singurătate, atunci trebuie să se roage cu buzele și cu inima. Dar dacă se află în piață sau în orice alt loc împreună cu alții, nu trebuie să se mai roage cu buzele, ci doar cu mintea. În acest timp se cuvine să ne păzim privirea pentru a fugi de gândurile împrăș­tiate și de cursele vrăjmașilor”.

Părintele Aleksandr Stefanov­ski recomandă ca rugăciunea lui Iisus să se rostească foarte rar, cercetând sensul fiecărui cuvânt și făcând pauză între rugăciunile aparte pentru a aduna din împrăș­tiere.

Rugăciunea este bine a se face după metanier

Rugăciunea se recomandă a se face după metanier, rostind pentru început nu mai mult de 100 de rugăciuni o singură dată. După părerea Episcopului Varlaam Reasentev, „Rugăciunea lui Iisus, ca oricare altă rugăciune, pri­mește putere nu din rostirea mecanică a cuvintelor sfinte, ci dintr-un simțământ de smerenie și de frângere a inimii, din căderea cu pocăință înaintea lui Dumnezeu, cerând îndurare” (Nikolai E. Pestov, Cum să ne îndeletnicim cu rugăciunea lui Iisus?, Bucu­rești, Editura Sofia, 2018, p. 22).

Despre aceasta scrie și Episcopul Veniamin Milov: „Rostirea numelui Domnului de către fiecare om trebuie să se facă cu luare-aminte din destul, cu căldură, cu curăție, cu sinceritate, cu frică de Dumnezeu și cu evlavie” - de mutat la numele lui Dumnezeu după cum se poate vedea din toate cele spuse, o osebită însemnătate la rugăciunea lui Iisus o are simțământul cu care este pro­nunțat numele Domnului Iisus Hristos.

Neîncetata rugăciune a lui ­Iisus era învățată de fiii duhov­nicești ai starețului Alexie de la schitul lui Zosima. Acesta i-a recomandat uneia dintre fiicele sale duhovnicești: „Rostește rugăciunea lui Iisus mereu, orice ai face”. Să te deprinzi pururea cu rugăciunea lui Iisus cea neîncetată era recomandarea starețului Varsanufie de la Optina. Astfel, el îi povățuia pe fiii săi duhovnicești ca niciodată să nu meargă la culcare fără metanier. Să amintim, de asemenea, și de mărturia aceluiași stareț despre rugăciunea lui Iisus care se arată leac sigur pentru tămăduirea sufletului de tulburările sufletești. Ucenicul starețului, într-o zi, l-a întrebat pe acesta cum procedează atunci când întunericul și tristețea îi cuprind din toate părțile sufletul. „Iată - a răspuns starețul -, voi sta pe acest scaun și voi lua aminte la inima mea. Iar acolo e plin de întuneric și de vifor. Și eu încep să spun «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul». Și ce să vezi? Nu trece nici o jumătate de ceas de când iau aminte la inimă, și acolo se face liniște. Vrăjmașul urăște rugăciunea lui Iisus”.

Și mirenii se pot îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus

Cu lucrarea rugăciunii lui Iisus nu doar monahii, ci și mirenii se pot îndeletnici. Se știe că întru lucrarea ei au izbândit, de pildă, la curtea împăratului Constantin, tatăl Sfântului Grigorie al Tesalonicului și omul de stat rus de la începutul veacului al XIX-lea, M. M. Speranski. Rugăciunea lui ­Iisus ar trebui rostită în cadrul rugă­ciunilor obișnuite de dimi­neață și de seară, silindu-se creș­tinul la împlinirea tuturor porun­cilor lui Dumnezeu, către pocăința de păcate și dobândirea dragostei, către smerenie, ascultare, îndurare și către toate virtuțile. Dacă nu există o astfel de silire, atunci unul ca acesta, chiar dacă ar face rugăciunea neîncetată a lui Iisus, ar rămâne fără rod.

Și încă o avertizare trebuie făcută: nu trebuie să dorim ca prin lucrarea rugăciunii lui Iisus să ne întâlnim de îndulciri, trăiri harice și ne facem un scop în sine din aceasta, în vreme ce ne deprindem cu rugăciunea neîncetată. În acest sens, iată ce scrie Arhiepiscopul Varlaam Reazanţev: „Izvorul îndulcirii se află ascuns în pofte, pășirea pe calea cea bună este aceasta: Să ne nevoim întru toate fără a  căuta îndulciri, ci pacea și curățirea conștiinței de rău, cerând de la Dumnezeu vindecare, frângerea inimii, lacrimi, și nu veselie, nu extaze înalte. Tremură de părtășia cu Domnul la sfintele Taine și roagă-te Lui să îți dăruiască cunoașterea neputințelor tale, a temerii celei mântuitoare, a dragostei de aproapele, răbdarea etc., și nu căuta îndulciri. Spunându-ți, așadar, ție: «Sunt nevrednic de aceasta». Toate aceste simțăminte umile în sine ascund, astfel, bucuria. Caută în viața duhovnicească luminarea minții și a inimii, nu simțăminte plăcute. Rugându-te, nu vei fi lipsit de ele, nici de fericirea cea întru Domnul” (Nikolai E. Pestov, Cum să ne ­îndeletnicim cu rugăciunea lui ­Iisus?, București, Editura Sofia, 2018, p. 23).

„Cantitatea rugăciunii se preface în calitate”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Astfel vorbind, și în cazul dat este locul aplicării legii duhovnicești - „prin cele din afară către cele lăuntrice”. De aceea, prin osârdia noastră întru raportarea la cantitatea rugăciunii se poate aștepta de la Domnul ajutor binecuvântat în legătură cu calitatea rugăciunii, fiind cu vedere asupra minții, cu trecere treptată de la rugăciunea buzelor către rugăciunea minții.

În acest chip, mintea este deja în stare să se roage adunată, fără a mai fi îndepărtată de la rugăciune de croiala gândurilor. Astfel se ajunge la a ne ruga fără a deschide gura, adică tăcând în orice împrejurare, chiar și atunci când suntem singuri, ca și în cazul în care ne aflăm în prezența altora. Pe măsura îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus, aceasta începe treptat-treptat să descopere chipul haric de mai apoi - rugăciunea minții. Cel care se roagă observă sporirea rugăciunii harice, temerea de Dumnezeu, căldura inimii, umilința și lacrimile cele binecuvântate și fierbinți care încălzesc inima. Despre trecerea de la rugăciunea minții către rugăciunea inimii, astfel vorbea monahilor Sfântul Serafim de Sarov: „La început, mai mult fă rugăciunea aceasta cu mintea aparte luând aminte la fiecare cuvânt cu osebire. Apoi, când Domnul va încălzi inima ta cu căldura harului Său și o va uni pe ea întru tine într-un singur duh, atunci va curge în tine rugăciunea neîncetată și întotdeauna va fi cu tine, desfătându-te și hrănindu-te. Această formă a rugăciunii neîncetate cere o nevoință încordată, o adunare și o însingurare aparte. După cuvintele unui mare stareț, «având rugăciunea lăuntrică (a inimii), aceasta ne devine la fel de firească precum respirația». Indiferent ce ar lucra cel care se nevoiește întru ea, rugăciunea se face de la sine, în chip lăuntric. Tot astfel și slujirea în biserică este urmată de rugăciune, deși în acea vreme se ascultă cele ce se cântă și se citesc”. Iată cum caracteriza starea dobândirii rugăciunii inimii Preacuviosul Isaac Sirul: „Atunci și în somn, și în stare de veghe, rugăciunea omului nu încetează în inima lui. Fie că mănâncă, fie că bea, fie orice altceva ar face, chiar și în somn adânc, fără de trudă, se dedă el la aceasta, răsărind din inimă buna mireasmă a rugăciunii. Atunci rugăciunea nu se mai desparte nicicând de el, în toată vremea săvârșindu-se întru el în taină slujirea lui Dumnezeu. Unul dintre bărbații cei purtători de Hristos a numit rugăciunea liniște curată, pentru că gândurile sunt mișcate de Dumnezeu, iar mișcare curată a inimii și a minții se arată a fi glasurile blânde care în taină slavoslovesc Cel Tăinuit” (Sf. Isaac Sirul, Despre felurite ­teme, Filocalia, vol. 10, București, 1981, p. 450).

Este vădit cu desăvârșire că la cele mai mari izbânzi în luptă împotriva gândurilor deșarte și la dobândirea deprinderii cu rugăciunea neîncetată a lui Iisus pot să ajungă cei care au putința să trăiască în însingurare (rugân­du-se nu doar pentru sine, ci și pentru cei bolnavi, pentru cei apropiați, pentru cei care pătimesc și care pier întru păcatele lumii).

Pentru cei care trăiesc în familie este mai greu

Pentru cei care trăiesc în familie, firește, aceasta este un lucru mai greu. Desigur, astfel de oameni nu pot să se îndepărteze de grijile pentru aproapele lor, de slujirea lor și de viețuirea împreună cu ei întru toate împrejurările vieții. Însă, dacă creștinul care trăiește în lume nu izbândește să stăpânească asupra gândurilor sale și să aibă părtășie într-o ­oarecare măsură cu rugăciunea neîncetată, atunci se cuvine să sporească întru sine virtutea înfrânării.

În viziunea teologului Nikolai Pestov, lor le este de trebuință să se înfrâneze în următoarele împrejurări:

- De la citirea, atât cât este cu putință, literaturii lumești, a jurnalelor, a gazetelor;

- De la vizitarea locurilor publice de distracție (pe cât se poate), de a se uita la televizor, dacă este cu putință, ar fi bine să ne îndepărtăm cu totul de acesta;

- De la ascultarea radioului, dacă ar fi cu putință, se re­nun­țăm complet la el;

- De la atașamentul către știință și arta lumească în toate formele ei, ori, dacă nu, măcar de a aborda lucrările și domeniile științifice și artistice fără patimă;

- De la vizitarea apropiaților și cunoștințelor, cu excepția cazului în care trebuie să cerem sau să dăm sfat, ca împlinirea datoriei de creștin;

- După posibilități, de a re­nunța la primirea celor apro­piați și a cunoștințelor a căror vizită nu este făcută din motive duhov­nicești și din anumite trebuințe.

Este vădit că împlinirea acestei pravile a înfrânării trebuie să fie după puterile și după măsura oricărui creștin care trăiește în lume. Aici adăugăm porunca Domnului: „Cine poate înțelege să înțeleagă” (Matei 19,12) (Nikolai E. Pestov, Cum să ne îndeletnicim cu rugăciunea lui Iisus?, București, Editura Sofia, 2018, p. 31).

În concluzie, trebuie să amintim și următoarea avertizare a Arhiepiscopului Arsenie (Ciudovski) către cei care lucrează rugăciunea lui Iisus: „Este adevărat că unii din pricina rugăciunii lui Iisus s-au rătăcit cu mintea lor și au căzut în înșelare duhovnicească? După mărturia Sfinților Pă­rinți și din experiența vieții, e cu putință și aceasta. Orice lucrare duhovnicească poate avea un curs și o dezvoltare greșite. Aceasta trebuie spus și despre rugăciunea lui Iisus.

Astfel, când te îndeletnicești cu această rugăciune, poți să dobândești deprindere întru ea și să retezi gândurile și dorințele rele. Și, iată, ți se arată atunci și primejdia de a lua aminte la tine ca lucrător al rugăciunii lui Iisus ca la un om curat și fără de păcat. Ca să nu ți se întâmple una ca aceasta trebuie ca întotdeauna să ai în vedere că nu dobândirea deprinderii rugăciunii lui Iisus și nu încetarea luptei lăuntrice trebuie să fie țelul, ci dobândirea prin rugăciunea lui Iisus a unor izbânzi desăvârșite, acestea numindu-se liniștirea umilincioasă, unirea inimii noastre cu Domnul prin adâncă pocăință, smerenia în privința părerii de sine. Fără aceasta, întotdeauna te vei afla în primejdia înșelării duhovnicești de sine. Altfel vorbind, e nevoie ca întotdeauna să te temi de mândria duhovnicească, căci ea face de nimic lucrarea noastră lăuntrică și toate nevoințele noastre” (idem).