Biblioteca părintelui Daniil Sandu Tudor

Oricine l-a cunoscut pe părintele Daniil Sandu Tudor știe că acesta era nu numai un mare bibliofil, ci și că avea o bibliotecă excelentă și foarte mare pentru acele vremuri. În plus, acesta chiar citea tot timpul câte ceva...

Adevărată legendă a boemei bucureștene interbelice, poetul și jurnalistul Sandu Tudor era văzut invariabil, aproape zilnic, pe Calea Victoriei cu câte o carte sub braț, mărturisesc cunoscuții și cei apropiați. Nu puține mărturii vorbesc despre biblioteca extrem de bogată și de rafinată pe care o deținea acesta, bibliotecă care sporea neîncetat.

Uneori circulau și anecdote simpatice, pe același subiect. De pildă, viitorul Mitropolit Bartolomeu Anania le-a zis cândva ucenicilor săi că era de față în momentul în care Sandu Tudor i-a cerut o carte anume fostului Mitropolit Tit Simedrea al Bucovinei (obligat să se retragă din scaun, odată cu ocupația sovietică a Bucovinei de Nord). Mitropolitul Tit, cel care a fost un adevărat mentor și mai ales protector pentru Sandu Tudor, a luat cartea și, înainte de a i-o înmâna celui din urmă, i-a și scris o dedicație pe prima pagină, dăruindu-i volumul. Și, om pățit, probabil, i-a zis în același timp lui Sandu Tudor: „Mai bine ți-o fac cadou, fiindcă știu că nu ai să mi-o mai dai înapoi, dacă ți-o împrumut”...

Se mai întâmplă, între bibliofili. Sandu Tudor însă mai și citea cu pasiune și sublinia masiv, cu câte un stilou cu cerneală verde ori albastră, cărțile din biblioteca personală. Într-una din anchetele jurnalistice la care a participat în interbelic, pe când conducea ziarul Credința, Sandu Tudor a fost iscodit, alături de alți ziariști și scriitori contemporani, bine cunoscuți în epocă, cu întrebarea: cum și-a petrecut vacanța de vară? Ei bine, spre deosebire de alți confrați scriitori care au vorbit despre noua carte la care tocmai lucrau sau chiar o terminaseră în concediu, Sandu Tudor subliniază, poate un pic ostentativ, că a citit toată vara la Biblioteca Academiei Române, din București! Ceea ce era extrem de plauzibil, întrucât în siajul mentorului său, Tit Simedrea, și Sandu Tudor era un împătimit cititor, în special, al literaturii române vechi, care în mare măsură este creștină.

Dovada că aceste lecturi nu erau nicidecum de fațadă este faptul că Sandu Tudor a folosit abundent o sumă considerabilă de arhaisme în scrierile sale, în special în aca­tiste - astfel încât acestea nu pot fi citite astăzi de un om obișnuit, fără un dicționar. În plus, mai târziu, același părinte Daniil Sandu Tudor devine unul dintre primii traducători în limba română ai scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog, din limba franceză, ediția bilingvă a lui Hausherr (a se vedea articolul nostru din Ziarul Lumina, publicat în 20 martie 2024).

Sandu Tudor era însă la rândul său generos. Am descoperit recent în Biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, care aparține de Universitatea Babeș-Bolyai, în Fondul Alexandru Mironescu (fond despre care voi reveni aici, cu un articol special), un număr de patru volume care i-au aparținut părintelui Daniil Sandu Tudor. Pe fiecare dintre acestea este notată o scurtă însemnare: i-au fost dăruite pianistei Ileana Mironescu, fiica lui Alexandru Mironescu, după tunderea în monahism a părintelui Aga­thon/ Daniil Sandu Tudor (3 septembrie 1948). Sunt volume în limba franceză, legate, elegante și chiar prețioase întrucât au drept subiect muzicologia de înaltă ținută (vezi foto).

Iată mai jos și câteva gânduri despre cărți ale viitorului părinte Daniil Sandu Tudor, publicate în ziarul Credința (nr. 1174/ duminică, 10 octombrie 1937) într-un serial de mici meditații intitulat „Picături din apa vie”:

«Aș vrea să aduc o lămurire despre ce însemna altădată o carte. Acest „altădată” trebuie situat însă, în vechime, dincolo de data când Gutenberg a tipărit prima lui carte, dincolo de 1455.

Azi, noi nu mai putem să purtăm pentru străbunii noștri o „carte de suflet folositoare”. De la născocirea tiparului cartea și-a pierdut ceva esențial, s-a despersonalizat, și-a pierdut sufletul, nu mai este o „scriptură”. Altădată fiecare carte era scrisă dea dreptul cu mâna omului, avea un caracter propriu, o înfă­țișare vie. În manuscris pâlpâia „eul” și duhul scriitorului, dâra și trăsătura condeiului: purta căldura de viață a autorului.

În Evul Mediu, nimeni nu știa ce însemna să „tipărești” slova pentru „marele public”, pentru că nu se publica, adică gândul nu era dat în vileag tuturor, oricui, ca un nutreț general. Cartea era mai intimă, mai lăuntrică, mai tulburătoare, mai rodnică, mai sacră; nu se adresa decât unui cerc restrâns și înrudit spiritualicește. Era mai discretă, mai gingașă, mai smerită, dar „de suflet folositoare”.

*

Am cetit undeva un sfâșietor strigăt în care se închide toată oroarea pe care o pricinuiește înmulțirea slovei prin tipar: „Să editezi spiritul, să editezi spiritul! Dar mai bine privește: cade în pulbere”.

Pe când, ce vie, ce plină de răsuflarea omului e această însemnare de sfârșit de manuscris, scris acum o sută și mai bine de ani cu pana de gâscă de un smerit călugăr din Țara Românească:

„Mulțumim lui Dumnezeu celui în Troiță slăvit, carele mi-au ajutat de am început și am și săvârșit de a scrie, această carte. Am început a scrie din Noiembrie 1, și am săvârșit la Februarie în 22. De mă rog tuturor de obște, mai ales celor ce veți ceti această sfântă istorie de suflet folositoare, ori unde veți afla vreo greșeală, ori în slove, ori în cuvinte, ori în ortografie, să nu vă pripiți cu ocara, că nu au scris mână de înger, ci mână de om păcătos, ci mai bine să ziceți: Dumnezeu să ierte pe Ilarion mult păcătosul, 1807, Feb. în 22 zile”.

*

Odinioară, fiecare carte își avea o ursită proprie, pe care o simțeai lămurit pentru că purta un anumit duh și obraz, așa cum omul cel viu are o anumită trăsătură, conținut lăuntric, în care e scris însuși destinul său. Când intri într-o școală, într-o uzină, într-o sală de bal și mai mult încă, într-o biserică, ești izbit de o anumită „atmosferă” bine simțită, clar deosebită; tot așa cu fiecare încăpere și loc, cu fiecare lucru adevărat; poartă în ele o „amprentă”. Cartea tipărită și-a pierdut această particularitate a unicității, acest poleu [polen], acest parfum al conținutului neexprimat. „Litera tipărită ucide” ar trebui spus, dacă am parafraza Scriptura.

*

Cartea manuscris era scrisă nu „pentru lector”, ci din nevoia mărturisirii față de tine însuți. Pe atunci cărțile nu se „făceau”, nu se construiau, se nășteau. Din pricina aceasta ele sunt mai sincere, își vădesc mai fățiș marea dramă pe care o cuprinde orice încercare de exprimare, în limbă această nesfârșită luptă dintre gând și sentimente, și vorbele și nuanțele trebuincioase.

Ar trebui căutat un remediu dezavantajului slovei tipărite, o depășire a tehnicei imprimării. „Literatura e moartă, într-un anume sens, pentru că este prea în văzul tuturor; de la născocirea tiparului, nimeni nu a știut, nu a avut forța de a întrece pe Gutenberg” (același Rezonov [Nikolai Rezanov ?]).

*

Tiparul s-a născut în Occident, unde omul de la o vreme a început să scrie pentru a scăpa de singurătate, pentru a sparge „inelul tris­teții”, în realitate, fără a-l sparge. Răsăritenii care iubesc și propovăduiesc încă asceza și singurătatea nu au avut nevoia acestei născociri. La noi tiparul a biruit manuscrisul, abia de la 1848, adică, biruința abstracției asupra icoanei de viață.

Nu la cartea de azi, ierbar de gând pus la „presă” se cugeta Miron Costin când spunea în a sa „mai-nainte-cuvântare”: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglinda minții omenești, scrisoarea. Ci la ceva cu totul dătător de viață, în care se poate răsfrânge nu numai cele omenești: „ce și singură lumea, cerul, pământul, ce sunt zidite de Cuvântul lui Dumnezeu cel puternic”.

Pe atunci cartea nu era un obiect uscat de bibliotecă. O purta omul la oblânc [partea din față a șeii care se pune pe cal - MV], la subțioară sau cel mult în spinare, în desagi, ca Mitropolitul Grigorie cel Mare, din Căldărușani.»