Un centru misionar al Ortodoxiei și purtător al interesului național

Sfinții Brâncoveni - Constantin, Domnitorul Martir și Maria Doamna, ctitori ai așezământului de la „Sfântul Gheorghe”-Nou din Bucu­rești - au avut un rol major în depă­șirea „crizei mărturisirilor” care a marcat lumea ortodoxă, cu precădere în veacul al XVII-lea. Devenite centrul misionar și de rezistență al Ortodoxiei în spațiul geografic al fostului Imperiu Bizantin, Țările Române au reprezentat loc de refugiu pentru ierarhi și învățați, au găzduit și au susținut elaborarea, publicarea și răspândirea cărților purtătoare ale mesajului ortodox autentic, credincios filonului său original, tradițional, păstrat nealterat în confruntările timpului și în fața tentațiilor conjuncturale.

Prin întreaga sa activitate de „ispravnic” al cărții și de promotor al demersului cultural în general, precum și prin relațiile speciale dezvoltate cu Patriarhul Dositei al II-lea al Ierusalimului (1669-1707), Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu a contribuit substanțial la apărarea cauzei ortodoxe, pe care a conjugat-o în chip potrivit cu cea a românilor ortodocși din Transilvania, aflată la vreme de cumpănă spre finele secolului al XVII-lea și începutul celui următor. Întotdeauna și precum oricare act cultural-spiritual al său, dincolo de contextul concret, a urmărit și interesul românesc. În aceeași simfonie cu acțiunile domnitorului, gândul Sfintei Maria Doamna s-a îndreptat cu osârdie spre transformarea ansamblului spiritual-cultural de la „Sfântul Gheorghe”-Nou în pârghie de susținere a amplului demers general de apărare a Ortodoxiei și promovare a interesului național.

Țările Române, centrul de manifestare și iradiere a civilizaţiei bizantine

După căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453, dată care marchează în istorie sfârșitul Imperiului Roman de la Răsărit, civilizația bizantină a început să cunoască o nouă viață în și prin Ortodoxie. Iar centrul de manifestare și iradiere al acesteia, cel puțin pentru spațiul Orientului creștin de expresie greacă, s-a deplasat și stabilit durabil în Țările Române, Moldova și Țara Românească. Constrânsă să convie­țuiască cu măsurile restrictive adoptate de Imperiul Otoman, aceasta a trebuit să înfrunte ofensiva accelerată a celorlalte culte creștine - respectiv cel catolic și cel protestant de acaparare și influențare -, așa încât va cunoaște o îndelungată fază de repliere, de defensivă și de confruntare. Întreaga perioadă de dominație otomană, dar mai ales cea imediat următoare „șocului” căderii Constantinopolului sub turci au avut un impact puternic asupra dezvoltării teologice a Ortodoxiei, plasată între tradiționalismul riguros și tentațiile occidentalizării. Într-adevăr, erudiții ortodocși ai epocii au luat calea și s-au manifestat în amfiteatrele marilor universități din Italia, Germania, Anglia și Franța. În atare contexte, teologia ortodoxă resimte influențe fie catolice, fie protestante, asistând la ceea ce unii (G. Florovsky) au denumit pseudomorfoză, o încercare, mai degrabă, de occidentalizare a gândirii ortodoxe căreia i-au răspuns puternice rezistențe tradiționale, de păstrare nealterată a filonului isihast original. Diplo­mația de influență operată de ambasadele occidentale (catolice sau protestante) pe lângă ortodocșii din Constantinopol a însoțit o intensă activitate misionară pentru convertirea creștinilor răsăriteni. O tendință mai vizibilă și agresivă, în centrul căreia s-au aflat și românii ortodocși, s-a manifestat în sensul aproprierii de către protestantism (calvinism).

Asemenea frământări au marcat din plin secolul al XVI-lea și mai ales pe cel următor. Gândirea teologică devine polemică și se lasă contaminată de problematică, chiar de adversarii săi. Astfel, Mitropolitul Kievului, Petru Movilă (1632-1647), spre a rezista mai bine Contra-Reformei, latinizează învățământul teologic (care va rămâne așa în Rusia în întregul veac al XVIII-lea). Impactul controverselor occidentale - Patriarhul ecumenic Chiril Lukaris publică în 1629, la Veneția, o Mărturisire ce reflectă calvinismul - obligă Ortodoxia să-și precizeze propria-i poziție eclesiologică. În pofida res­triștii vremurilor, ea reușește să-și apere și afirme valorile dreptei cre­dințe „grație continuității liturghiei și spiritualității” și datorită „unui mare ierarh, patriarhul Ierusalimului Dositei, care provoacă (din Țările Române, unde poate să-și imprime cărțile creștine) o anumită revitalizare patristică” (O. Clement, L’Église orthodoxe, 9^e éditions, Paris, 2024, p. 16). Sinoadele din secolul al XVII-lea - Constantinopol 1683, Iași 1642, Ierusalim 1672, Mărturisirea lui Dositei (Pavăza Ortodoxiei), Sinodul de la Constantinopol (1691) - subliniază structura sacramentală a instituției eclesiastice și au contribuit, prin hotărârile lor, la consolidarea identității ortodoxe și la formularea unor răspunsuri teologice ferme („mărturisiri de credință”) în fața ofensivei curentelor teologice occidentale.

Constantin Brâncoveanu şi Patriarhia Ierusalimului

Acest moment important din istoria Ortodoxiei, de păstrare a propriilor tradiții, de rezistență în calea răutăților și de apărare a dreptei credințe poartă o puternică contri­buție românească, datorată gândului și faptelor Sfinților Brâncoveni. Într-adevăr, venit pentru prima dată ca Patriarh al Ierusalimului în Țara Românească, de Sfintele Paști, la 1670 și stabilind trainice legături cu Domnia românească sub Antonie Vodă din Popești (1669-1672), bunicul Sfintei Doamne Maria, Patriarhul Dositei al II-lea a întreținut rodnice raporturi de colaborare cu Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu, cu ajutorul căruia a influ­ențat situația Ortodoxiei în Imperiul Otoman, dar i-a apărat cauza și în Transilvania, a întocmit și publicat numeroase lucrări, inclusiv contra-confesiunile devierilor de la credința ortodoxă, răspândite în toată lumea creștină. La îndemnul Sfintei Doamne Maria și în întâmpinarea dorin­țelor înaltului ierarh s-a refăcut și dezvoltat Așezământul de la „Sfântul Gheorghe”-Nou, devenit reșe­dința europeană a Patriarhiei Țării Sfinte și centru de reflecție și acțiune în apărarea tradiției ortodoxe în fața ofensivei prozelitismului romano-catolic și calvin. Acest moment fondator avea să marcheze din plin soarta sfântului lăcaș de sanctuar brâncovenesc și simbol al întregii spiritua­lități creștin-ortodoxe.

Pe lângă refacerea complexului monahal, construirea reședinței patriarhale și amenajarea sa în realizarea funcțiilor spiritual-culturale conferite, s-a avut grijă ca repre­zentanții permanenți ai Locurilor Sfinte să-și îndeplinească rolul de ambasadori redutabili ai acțiunii panortodoxe. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie grija manifestată și sprijinul acordat de Brâncoveanu continuării operei Patriarhului Dositei al II-lea de către nepotul său Hrisant Notara. Anun­țând în 1701 aghiotafiților că s-a isprăvit refacerea mănăstirii, Patriarhul Ierusalimului anunța că „Prea Strălucitul Domn zice că e necesar un om priceput din partea Sfântului Mormânt, să se afle totdeauna acolo și cere cu numele pe arhimandritul Hrisant, să-l facem arhiereu și să meargă să fie acolo, ceea ce și boierii de aici o spus că e bine. Și în sfârșit și Iubirea Voastră, credem că veți afla de bine deoarece persoana e folositoare și împodobită cu știință”. Într-adevăr, alegerea Domnului s-a dovedit inspirată și binecuvântată, Hrisant Notara devenind, cu ajutorul său, Patriarh al Ierusalimului (1707-1731), participând în această calitate la sfințirea Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou la 29 iunie 1707 și contribuind din plin la dezvoltarea relațiilor spiritual-culturale cu Țările Române.

În cei șase ani (1701-1707) cât a funcționat oficial și ca reprezentant (exarh) permanent, acționând în această calitate din chiar reședința de la „Sfântul Gheorghe”-Nou, înal­tul ierarh și-a format și bazele pregătirii și ale relațiilor sale ce i-au folosit în misiunea sa desfășurată în folosul întregii Ortodoxii, pe care avea să le valorifice rodnic în bogata sa activitate în slujba dreptei cre­dințe.

Hrisant Notara, consilier spiritual-cultural al domnitorului

El a fost un veritabil consilier spiritual-cultural al domnitorului într-o perioadă în care principatele române constituiau „pulmonul financiar” și sprijinul politico-diplomatic de nădejde al Locurilor Sfinte. Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou reprezenta principalul metoh românesc al Sfântului Mormânt și punctul instituțional aferent. Într-adevăr, este perioada unei colaborări excep­ționale între Țara Românească și Moldova, pe de o parte, și Patriarhia Ierusalimului pe de alta, de natură intelectuală, religioasă și politică. H. Notara a introdus la noi modele academice moderne. Cu studii superioare în Apus, prin activitatea sa a favorizat învățământul matematicilor, astronomiei și geografiei, atât la Academia de la „Sfântul Sava”, cât și în alte locuri de dialog cultural-spiritual. Figură polimatică, a publicat, printre altele, „Introducere în Geografie și Sferă”, lucrare majoră care a integrat descoperirile știin­țifice ale timpului (precum teoriile lui G. Galilei și I. Newton) spre a moderniza educația și a răspândi cunoașterea (1716). În același spirit al căutării echilibrului și valorificării conjuncturilor promovate în acțiunea politică de Domnitorul Constantin Brâncoveanu, el a reușit să păstreze Locurile Sfinte în patrimoniul de credință și venerație creștin ortodox, iar Biserica la confluența benefică, echilibrată a influențelor otomane, rusești și europene, după modelul sprijinitorului său.

Constantin Brâncoveanu fiind principalul susținător financiar al patriarhului de la Ierusalim, ierarhul a utilizat ajutorul lui, inclusiv de ordin politic, spre a consolida drepturile ortodoxe în Țara Sfântă. O componentă însemnată a acțiunii sale în acest context a constituit-o păstrarea drepturilor greco-ortodoxe asupra sanctuarelor, în frunte cu Sfântul Mormânt, în fața revendicărilor crescânde ale altor confesiuni, în special ale catolicilor (latini), sprijiniți de Franța, și de aici relațiile tensionate între domnitorul român și Ludovic al XIV-lea.

Grație eforturilor sale, s-au dezvoltat relațiile culturale și politice ale Valahiei cu Orientul ortodox și Europa.

Principalul sprijin al prezenței ortodoxe la Sfântul Mormânt

Sfinții Brâncoveni - Voievodul Martir și Maria Doamna - au avut un rol hotărâtor în transformarea Țărilor Române, prin continuarea moștenirii bizantine, cu centru de acțiune la Așezământul (metocul) de la „Sfântul Gheorghe”-Nou, în principalul punct de sprijin al prezenței ortodoxe la Sfântul Mormânt de la Ierusalim al acelor timpuri. Așa cum se remarca într-un document încheiat în 1704 de domnitorul Moldovei Mihail Racoviță și Patriarhul Dositei al II-lea, „Sfântul Mormânt este mama tuturor Bisericilor. De aceea Dumnezeu a voit să se întrețină din contribuția tuturor creștinilor. Aceasta s-a întâmplat în toate timpurile. În vremurile trecute s-au distins întru aceasta mai ales Împărații bizantini. Mai târziu, lipsind aceia, ocrotitorii și sprijinitori ai Sf. Mormânt au rămas Domni evlavioși ai Țărilor noastre”.

Un asemenea legământ conferea închinării așezământului și fixării reședinței aici, în chiar inima capitalei, a reședinței Patriarhului Țării Sfinte, în contextul rolului asumat de cele două Țări Românești în general și de Constantin Brâncoveanu în special, prin cultivarea relațiilor privilegiate cu Dositei al II-lea și apoi cu Hrisant Notara, figuri pro­eminente ale reflecției ortodoxe a timpului, aureola de loc al unei legături fundamentale, indestructibile între două centre de credință și acțiune creștin-ortodoxă. Nu în ultimul rând, se atribuia astfel o legitimitate mai mult decât formală, instituțională, ci de semnificație spirituală profundă, de moștenire bizantină pe calea preluării rolului de ocrotitor al locurilor vieții pămân­tești, pătimirilor, crucificării și Învierii lui Iisus Hristos, centrul prim al iradierii dreptei credințe. Sanctuarul Sfântului Mormânt exprimă nu numai semni­fi­cațiile locului concret al Crucificării (Golgota) și grota în care Trupul lui Iisus a fost depus după crucificare și apoi unde s-a petrecut minunea Învierii, ci și, peste timp, mesajul unității primare, al ecumenismului, al dialogului și înțelegerii întregii creștinătăți.

Ecuația de destin și de simbol construită atunci și pentru totdeauna între Biserica Sfântului Mormânt și sediul (formal) al Patriarhiei Ierusalimului și metohul său românesc de la „Sfântul Gheorghe”-Nou (și, inclusiv, de reședință patriarhală a așezământului) avea să se desă­vâr­șească mai apoi, prin vrere dumnezeiască, cu rolul de necropolă domnească și sanctuar al sfintelor moaș­te brâncovenești. Loc de veșnică odih­nă și de vrednică cinstire a moaș­telor Sfinților Brâncoveni, Așezământul din centrul capitalei și al României devine un simbol creștin național, cu reverberații universale.

Apropierile de fapte și semni­fi­cații, cu păstrarea măsurii cuvenite, dau putere credinței și afirmă temeiuri spirituale majore pentru azi și mâine. Spațiul definit prin ctitoria brâncovenească, metoh al Bisericii Sfântului Mormânt și mormântul Sfinților Brâncoveni - Martirul Constantin, Maria Doamna și fiii lor -, devine și unul al spi­ritualității creștine și deopotrivă al identității spiritual-culturale românești.

Dezvoltarea liniei naționale cultivate de Matei Basarab

Această din urmă pecete inconfundabilă a acțiunii multidimensionale brâncovenești își avea rădăcini în istorie și urma să definească perspectivele viitorului. Într-adevăr, dacă s-a înscris inițial în mișcarea politico-culturală și de continuare a moștenirii imperiale bizantine promovată de Șerban Cantacuzino și de familia sa, Constantin Brâncoveanu s-a îndreptat treptat spre o prezență mai ales formală și prudență la aceasta și a optat în cele din urmă pentru reluarea și dezvoltarea liniei naționale cultivate de Matei Basarab (1632-1654), unul din strămoșii săi pe scară paternă. O filiație de destin, operă și acțiune între cele două per­sonalități, creatori de epocă în istoria românilor, evidentă și generatoare de multiple semnificații perene, durabile pentru românitate. Înfăptuirile spiritual-culturale ale lui Matei Basarab și ale Elinei Doamna, femeie cultă și credincioasă, care a zidit mai multe biserici și a făcut milostenii pretutindeni, „una din femeile cele mai de seamă ale neamului nostru” (C.C. Giurescu), și atitudinea lor de autoapărare a tradițiilor și instituțiilor pământene, transmiteau valori și perspective indiscutabile ale identității naționale.

Cel pe a cărui lespede de pe mormântul profanat de la Târgoviște de către seimeni se inscripționase în piatră a fi fost „întemeietor și înnoitor a multor biserici și mănăstiri... îmbogățitor al țării sale, cel cu multă bogăție și întru toate îndestulat” este și unul care a consolidat poziția Țării Româ­nești de pilon de sprijin al rezistenței ortodoxe în fața ame­nințărilor influ­ențelor apusene, în contextul marii dispute a confesiunilor, în special prin sprijinul și colaborarea cu patriarhii Ierusalimului, aflați în avanpostul acestei acțiuni majore. Domnitorul muntean, care a ridicat cele mai multe lăcașuri bise­ricești și a făcut daruri Sfântului Munte, este și cel care, prin hrisoavele din 1639 și 1640, a stabilit că nu pot fi închinate sub nici o formă 30 de mănăstiri, cele mai vechi și mai mari, printre care: Tismana, Cozia, Argeșul, Govora, Snagovul sau Cotmeana ca păstrătoare ale patrimoniului națio­nal spiritual identitar intangibil. Dar tot Matei Basarab e cel care, la 6 iulie 1648, e de acord cu închi­narea Mănăstirii Polovragi Bisericii Sfântului Mormânt și pe care, la 30 iunie 1693, Constantin Brâncoveanu o va răscumpăra, spre a o transforma în metoc al Hurezilor săi, iar cu cei 1.500 de taleri astfel plătiți, Patriarhul Dositei al Ierusalimului va termina ridicarea chiliilor de la „Sfântul Gheorghe”-Nou din București.

Tot el a încurajat cultura - marele învățat și logofăt al său, Udriște Năsturel (1596-1659), fiind fratele Doamnei Elina - și a dezvoltat tiparul, de sub teascurile celor două tipografii ale sale apărând 18 titluri de cărți, preponderent bisericești, dar și primele coduri de legi tipărite în limba română: Pravila de la Govora (1640) și Îndreptarea Legii (1652). Aceasta din urmă mai ales, pe lângă semni­ficațiile sale juridice, a reprezentat cu osebire un îndreptar de credință, datorită conți­nutului său dogmatic și cultic, fiind un mijloc de apărare a Ortodoxiei împotriva influențelor calvine și catolice. Ea a devenit și a fost mai degrabă corpusul oficial de legi al Bisericii Române de Răsărit, inițiat de Mitropolitul Ștefan, cu „buna voie a luminatului și blagoslovitului Domn, Io Matei Voievod Basarab” și cu binecuvântarea „Părintelui meu Paisie, patriarhul Ierusalimului”. Predoslovia sa, întocmită de mitropolit, arată însemnătatea pravilei, îndeosebi din punctul de vedere al confesiunii ortodoxe, situând Scriptura în antiteză cu învățăturile străine și eretice și învederând redresarea și apărarea credinței făcute de soboarele ecumenice și locale care au întocmit „pravile, canoane și legi... ca să fie în folosul traiului oamenilor”. O pravilă „de legi și datini” despre care știm că Voievodul Constantin Brâncoveanu o cunoștea, prețuia și chiar îi aplica dispozițiile, inclusiv pe cele de drept laic. În fine, atitudinea domnilor Țărilor Românești de a-i apăra pe orto­docșii români din afara grani­țelor lor și îndeosebi pe cei transilvăneni era fermă și bine-cunoscută încă de pe atunci, așa cum rezultă și din scrisoarea Patriarhului ecumenic Chiril Lukaris de la 2 septembrie 1629, adresată ca răspuns la cererea principelui calvin al Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613-1629) de aprobare și sprijin „fățiș” în convertirea ortodocșilor ardeleni, care îl avertiza că „Negreșit, Domni vecini ai ziselor țări (Muntenia și Moldova, n.r.) niciodată nu vor îngădui aceasta și foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel puțin cu îndemnuri tainice”.

Preluând o atare moștenire politico-culturală, într-o veritabilă ascendență basarabă, Constantin Brâncoveanu se depărta de viziunea și interesele partidei Cantacuzinilor și de orientarea lor către cea de autointitulată „a treia Romă”, spre a vedea adevărata moștenire bizantină lăsată în Țările Române, și devenea astfel indezirabil. Iar deznodământul fatal de la 15 august 1714, transformat în jertfă pentru credință și neam, îi marca drumul sfințeniei și nemurirea în cadrul panteonului național.

Dialogul fertil între Occidentul și Orientul creștin

Precum remarcau cu deplin temei Nicolae Iorga și Virgil Cândea, ca nimeni alții dintre domnitorii noștri, Constantin Brâncoveanu a avut conștiința rolului cuvenit, pe care trebuiau să-l îndeplinească Țările Române în sud-estul european și în Orientul Apropiat, ca legitime continuatoare ale ideii imperiale bizantine, și a acționat ca atare. Așa se explică raporturile privilegiate cu Patriarhia de la Constantinopol și mai ales relațiile speciale cultivate și întreținute cu Patriarhii Ierusalimului, Dositei al II-lea și Hrisant Notara, și transformarea Bucureștiului în veritabil centru de misiune panortodoxă și de rezistență spirituală în fața agresiunii spirituale străine. Prin acțiunea brâncovenească, deschiderea Ortodoxiei spre Occident în epoca post-1453 și cu precădere în veacul al XVII-lea și-a găsit echilibrul necesar între tradiția întemeietoare, cu fundamentele sale nenegociabile și imperativele adaptării la evoluțiile vremurilor și în termenii durabili ai perenității.

În capitala Țării Românești, în frunte cu Așezământul de la „Sfântul Gheorghe”-Nou sau şcoala de la „Sfântul Sava”, s-a închegat și desfășurat dialogul fertil între Occidentul și Orientul creștin, cel științific și cultural, iar de sub teascurile tipografiilor românești s-au ivit cărțile de învățătură răspândite în orizontul creștin ortodox și păstrătoare ale sevelor adevăratei credințe. Este rațiunea întregii sale activități diplomatice de echilibru, prudență și neimplicare fățișă în jocul de interese al marilor puteri creștine, urmărind cu insistență năzuințele Țărilor Române, unite prin tradițiile comune, limbă și credința ortodoxă și menite să aibă rolul lor în lumea creștin-ortodoxă. Această acțiune complexă a asigurat revitalizarea moștenirii bizantine și așezarea sa pe noi baze, deopotrivă spirituale și acționale, asigurându-i persistența și dezvoltarea istorică.