Să ne luăm crucea și să-i urmăm lui Hristos

Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti, Cartea a IV-a, Cap. 32-43, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 157-162

„Cine nu-şi ia crucea lui şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38). Însă ai putea spune, poate: cum ar putea omul să-şi poarte crucea necontenit, sau în ce chip trăind cineva ar putea fi răstignit? Ascultă pe scurt lămurirea: Crucea noastră este frica de Domnul. Aşa cum cel răstignit nu mai are putință să-şi mişte mădularele după dorință, tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile şi dorințele noastre după ceea ce ne place şi ne încântă pentru moment, ci după legea Domnului, acolo unde ne va țintui ea. Şi precum cel pironit pe lemnul crucii nu se mai uită la cele prezente, nu se mai gândeşte la simțămintele sale, nu mai este chinuit de nelinişte şi de grija zilei de mâine, nu mai este îmboldit de nici o dorință de avere, nu mai este aprins de nici o trufie, de nici o luptă, de nici o pizmă, nu mai suferă pe urma nici unei jigniri prezente, nu-şi mai aminteşte de cele îndurate şi, deşi încă respiră în trup, crede că e mort pentru toate ale lumii, văzul inimii sale fiind îndreptat într-acolo, unde nu se mai îndoieşte că va trece curând, tot aşa şi noi, străpunşi de teama de Domnul, se cuvine să fim morți pentru toate acestea, adică nu numai pentru patimile cărnii, dar chiar pentru cele lumeşti; ochii sufletului vor fi ațintiți într-acolo, unde trebuie să nădăjduim în fiecare clipă că vom porni. În acest fel vom putea avea într-adevăr ucise toate poftele şi îmboldirile trupeşti.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Introducere, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 1119

„(...) Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38). Iar a-şi lua crucea cred că nu înseamnă nimic altceva decât a se lepăda de lume pentru Dumnezeu şi a socoti viața cu trupul ca al doilea bine între cele nădăjduite. Domnul nostru Iisus Hristos nu Se ruşinează să poarte crucea şi să pătimească din iubire pentru noi. Noi însă, nenorociții, deşi avem ca mamă acest pământ nesimțitor şi am fost chemați la existență din nimic, nu îndrăznim uneori nici măcar să ne atingem de faptele evlaviei şi, dacă ni s-ar întâmpla să pătimim ceva pentru Hristos, am socoti aceasta o ruşine de nesuportat - şi ne-am feri de batjocura celor obişnuiți să râdă de noi - că săvârşim un lucru pierzător lepădând ceea ce place Dumnezeului tuturor pentru puțina şi trecătoarea iubire de slavă, bolind de mândrie, care este maica tuturor relelor, şi căzând, de aceea, în păcatele ce vin din ea. Cugetăm şi lucrăm ca nişte slugi care se cred mai presus de Stăpânul şi ca nişte ucenici, mai presus de învățători. E o slăbiciune cumplită, care pune mintea la picioare, coborând-o de la cinstea ce i se cuvine.”