Întruparea lui Dumnezeu

Origen, Despre principii, Cartea Întâia, VIII, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, pp. 62-63

„Fiul, Care era sub înfățișarea lui Dumnezeu, S-a smerit pe Sine (Filipeni 2, 6), iar prin această golire de Sine a vrut să ne arate deplinătatea dumnezeirii. Să presupunem că s-ar fi confecționat o statuie atât de mare încât să încapă în volumul ei lumea întreagă și că n-ar putea fi văzută de nimeni din pricina imensității ei, iar alături de ea s-ar fi confecționat și altă statuie întru totul asemenea celeilalte prin configurația organelor și prin trăsăturile feței, prin concepție și material, doar că era mai mică: cei care nu puteau aprecia și contempla pe cea dintâi din pricină că era prea uriașă au putut face acest lucru contemplând pe cea mică și închipuindu-și că au văzut totuși și pe cea mare, întrucât ele fuseseră confecționate exact la fel în privința raportului dintre organe și față, dintre concepție și material.
Tot așa ceva a făcut și Fiul, când S-a smerit pe Sine de egalitatea cu Tatăl ca să ne arate drumul cunoașterii, devenind astfel «chipul ființei lui Dumnezeu», iar noi, care nu putem primi mărirea Luminii celei preacurate care se află în mărimea dumnezeirii Sale, prin faptul că Hristos S-a făcut pentru noi strălucire a Lui, am ajuns și noi să vedem lumina dumnezeiască, contemplând strălucirea ei. Desigur, comparația celor două statui, atunci când o raportăm la lumea fizică, nu trebuie să aibă alt înțeles decât că, limitând pe Fiul lui Dumnezeu la cadrele restrânse ale unui corp omenesc, am putea să recunoaștem, pe temeiul unor fapte și al unei puteri asemănătoare, măreția nesfârșită și nevăzută a lui Dumnezeu-Tatăl, Care era de față în El, după cum spusese apostolilor Săi: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan 14, 9), iar în alt loc: Eu și Tatăl una suntem (Ioan 10, 30).” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)