Păcatul cu gândul și cu inima

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhov­niceşti, omilia XV, 50, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 170

„Cei ce se lasă gâdilați şi prinşi de plăcere săvârşesc desfrâul (mai întâi) în lăuntru, în inima lor; dar după ce răul prinde rădăcini, ei cad în desfrâu şi pe față. Acelaşi lucru să gândeşti şi despre iubirea de arginți, despre slava deşartă, despre mândrie, despre invidie şi despre mânie. Să presupunem că cineva este invitat la cină şi i se servesc bucate multe. Numaidecât, păcatul îl împinge să se înfrupte din toate, iar sufletul, lăsându-se prins de plăcere, se îngreuiază.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh şi Adevăr, Cartea a Şasea, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 38, p. 206

„Căci viața pământenilor s-a corupt, zice, nu prin firea pornirii, adică nu pentru că au o pornire prin fire rea, ci pentru că nu voiesc să se ostenească pentru cele bune. Şi care e motivul pentru aceasta? Sau lenea care-i ține în neactivitate, sau vreuna din plăcerile vieții care ivindu-se şi împotrivindu-se la ceea ce e de folos, a tras mintea de la urmărirea celor de trebuință şi a rostogolit-o, arătându-i calea mai lină a trândăviei.”

Sfântul Ioan Casian, Aşeză­min-tele mănăstireşti, Cartea a IX-a, Cap. 5-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 223-224

„Patimile noastre nu sunt întotdeauna stârnite din vina altora, ci mai degrabă din a noastră; noi avem ascunse în noi şi cauzele greşelilor, şi semințele patimilor, care, odată ce ploaia ispitelor le-a udat în mintea noastră, îndată încolțesc şi dau roade. Negreşit, nimeni nu e împins la păcat, ațâțat de patima altuia, dacă n-are închisă în inima lui hrana păcatelor, şi nici nu trebuie să se dea crezare cuiva că a fost amăgit deodată când, la vederea unei femei frumoase, a căzut în iadul poftei ticăloase, ci mai degra­bă că această vedere a fost doar prilejul care a împins la suprafață bolile ascunse, tăinuite în adânc.”

Sfântul Ioan Casian, Aşeză­mintele mănăstireşti, Cartea a XII-a, Cap. 21, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 259

„Plin de o nemărginită înfumurare a inimii, este dat spre batjo­cură celor mai ticăloase ruşini, pentru ca, umilit astfel, să simtă că şi el este mânjit de necurăția trupului, şi de conştiința unei patimi de ocară, fapt pe care nu voise să-l admită până atunci în semeția lui sufletească. În acest fel, necu­răția ruşinoasă a trupului arată necurăția ascunsă a inimii.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)