Unitate și pace

Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice, XXII-XXIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 450-451

„Nu părăsesc pacea Bisericii cei ce-și amintesc că în Biserică au dobândit harul lui Dumnezeu de care au fost demni și dobândesc o mai mare laudă a credinței lor prin însuși acest fapt că, respingând perfidia celor ce au fost uniți cu ei prin confesiunea comună, s-au îndepărtat de orice atingere cu crima; luminați de lumina Evangheliei, pătrunși de razele pure și strălucitoare ale Domnului, ei sunt demni de laudă pentru păzirea păcii lui Hristos, pentru că au ieșit biruitori în lupta cu diavolul. Doresc, prea iubiți frați, și tot­odată vă sfătuiesc și vă îndemn că, dacă se poate, nimeni dintre frați să nu se piardă și mama bucuroasă să strângă la pieptul său un singur trup al poporului unit. Dacă totuși sfatul cel sănătos n-a putut întoarce pe calea mântuirii pe câțiva conducători de schisme și autori de dezbinări, care rămân în nebunia lor oarbă și îndărătnică, totuși voi ceilalți, că­zuți în greșeală, din cauza nai­vității voastre sau amăgiți de viclenia și șiretenia înșelătorului, eliberați-vă din lanțurile înșe­lăciunii, întoar­ceți-vă de pe calea rătăcirilor, mergeți pe drumul cel drept al Împărăției cerești. Aceasta este vocea Apostolului care vă cheamă: Vă cerem în numele Domnului Iisus Hristos să vă des­părțiți de toți frații care umblă fără rânduială și nu după tra­diția pe care au primit-o de la noi (I Tesaloniceni 3, 6). (...) Oricine trebuie să stea departe, ba mai mult, să fugă de cei vinovați, pentru ca nu cumva să se împrietenească cineva cu cei ce umblă strâmb și, pornind cu aceștia pe drumurile greșelii și ale crimei, rătăcindu-se de calea adevărată, să săvârșească și el fapte la fel de vinovate. Unul este Dumnezeu, Unul Hristos, una este Biserica, una e credința și poporul este unul, formând prin înțele­gere un singur corp unit și puternic. Nu poate nici unitatea exista despărțită, nici corpul, care este unul, nu poate exista descompus sau tăiat în bucăți, cu măruntaiele scoase și împrăș­tiate. Cine a ieșit din sânul Bisericii nu poate trăi sau respira și își pierde însăși ra­țiunea mântuirii.” 

Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, Predica 265, 12, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 13, pp. 383-384

„Fraților, luați aminte ce [se cade] să iubiți cel mai mult și în ce [trebuie] să credeți cu tărie! Preaslăvit după Înviere, Domnul ne încredințează Biserica; pe când urma să fie preaslăvit în momentul înălțării, [Domnul] ne încredințea­ză Biserica; trimițând Duhul Sfânt din cer, ne încredințează Biserica. Ce le-a spus Apostolilor Săi după Înviere: Acestea vi le-am spus pe când eram încă împreună cu voi, pentru că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Lege, în proroci și în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile și le-a spus: Pentru că așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi (Luca 24, 44-46). Unde este încredințarea Bisericii? Și să se propovăduiască în numele Său pocăința, spre iertarea păcatelor. Unde [să facă] aceasta? La toate neamurile, începând de la Ierusalim (Luca 24, 47). [A spus] aceasta după ce a fost preaslăvit prin Înviere. Ce [a spus] când urma să fie preaslăvit prin Înălțare? Ceea ce ați auzit: Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului (Fapte 1, 8). Ce [s-a întâmplat] la pogorârea Duhului Sfânt? S-a pogorât Duhul Sfânt, iar cei pe care i-a umplut mai întâi vorbeau în limbile tuturor neamurilor (cf. Fapte 2, 4). Ce altceva înseamnă faptul că fiecare om vorbea în toate limbile, dacă nu unitate între toate limbile? Crezând aceasta și puternic întăriți în aceasta, statorniciți în aceasta printr-o dragoste de nezdruncinat, să Îl lăudăm pe Domnul ca niște copii și să spunem: Aliluia!” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)