Alegerea între bine și rău

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre libertatea minții, 2-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 337-338

„Se întâmplă, uneori ca diavolul să vorbească cu viclenie inimii tale și să-i zică: Știi câte rele ai făcut! Ți s-a umplut sufletul de nelegiuiri și te-ai îngreuiat cu păcate (multe). (Eu, însă, zic): Să nu te lași și sub pretextul smereniei să nu ajungi la disperare! (Să știi că) de la călcarea poruncii a intrat în lume răutatea și de atunci vorbește în fiecare moment sufletului, precum vorbește un om către alt om și-i sugerează lucruri nebunești. (La insinuările diavolului) să răspunzi: Am în scris asigurarea lui Dumnezeu că: Nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă prin pocăință și să fie viu (Iezechiel 23, 11). De altfel, ce rost a avut coborârea (Fiului lui Dumnezeu printre oameni), dacă nu ca să mântuiască pe cei păcătoși, să lumineze pe cei dintru întuneric și să dea viață celor morți? După cum puterea potrivnică ne îndeamnă (la săvârșirea faptelor rele), tot așa și harul divin (ne îndeamnă la săvârșirea faptelor bune). Dar (nici una din cele două puteri) nu ne forțează, ci ne lasă libertatea de discernământ și de alegere. De aceea, pentru faptele pe care le-a făcut, împins de satan, omul însuși - iar nu satan - pri­mește pedeapsa, ca unul care a să­vârșit răul, nu împins cu forța, ci sfătuit de cugetul său. Tot așa se întâmplă și în legătură cu săvâr­șirea binelui: harul nu pune pe seama sa binele făcut, ci pe seama omului; îl înconjoară pe acesta cu slavă, ca pe unul care a săvârșit binele. Pentru că harul, așa cum s-a spus, nu leagă, nici nu constrânge voința omului, ci, deși coexistă cu aceasta, el cedează în fața liberului arbitru, ca să vadă în ce măsură voința umană înclină spre virtute sau spre rău. De altfel, stă în firea omului să aleagă între bine și rău. Se cuvine să ne păzim cugetul ca să nu se amestece cu gândurile cele murdare, venite de la cel viclean.” 

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Convorbire cu părintele Teodor, Cap. III, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 398-399

„Toate cele din lumea aceasta sunt de trei feluri: bune, rele și mijlocii. Trebuie să cunoaștem ce este în chip propriu bun, rău și mijlociu, pentru ca, întărită cu adevărata știință, credința noastră să iasă învingătoare în toate încercările. În lucrurile omenești nu trebuie să credem că există ceva bun în afară de virtute, care, singura ducân­du-ne, cu sinceră credință, către cele dumnezeiești, ne ține neîncetat în strânsă legătură cu binele cel neschimbat. Dimpotrivă, nu trebuie să spunem că este rău decât păcatul, care singur este în stare să ne despartă de Bunul Dumnezeu și să ne unească cu diavolul cel rău. Mijlocii sunt cele care pot înclina într-o parte sau alta, după sentimentul și judecata celui ce le folosește. Socotește între acestea din urmă bogăția, puterea, cinstea, forța trupească, sănătatea, frumusețea, viața însăși sau moartea, sărăcia, slăbiciunea corpului, injuriile și altele ca acestea care, după felul sau dispoziția celui ce le folosește, aduc cele bune, sau cele rele.”

Origen, Despre principii, Cartea a II-a, II, 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, pp. 161-162

„Dar nelucrarea și nepăsarea față de păstrarea binelui, înstrăinarea și neglijența față de mai bine au format începutul îndepărtării de bine. Or, îndepărtarea de bine nu este altceva decât căderea în rău, pentru că, în fond, e sigur că răul nu este decât lipsirea de bine. Așa se întâmplă că în măsura în care cineva se îndepărtează de bine, în aceeași măsură se apropie de rău. Prin urmare, orice ființă care se arată în gândurile și faptele sale mai mult sau mai puțin nepăsătoare față de bine se lasă atrasă spre contrariul binelui, care este, fără îndoială, răul.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)