„Aici și acum, dar altfel”. Condiția paradoxală a creștinului în lume

Remarcabil text apologetic din secolul al II-lea d. Hr., Epistola către Diognet, o scrisoare alcătuită cel mai probabil în timpul împăratului Antoninus Pius de către un autor creștin rămas necunoscut, este adresată unui demnitar roman păgân (posibil prieten al acestuia), încercând să explice ce este, de fapt, creștinismul. Fără să se remarce printr-o argumentație de natură dogmatică, importanța acestui text constă în perspectiva pe care o oferă asupra calității de creștin, care se definește prin modul de viață și, în general, prin conștiința apartenenței la o Împărăție care „nu este din lumea aceasta” (In 18, 36).

Creștinii (evident, cei care încearcă să-și trăiască integral credința!), spune autorul epistolei, nu caută să se separe de ceilalți oameni și să se constituie în enclave întemeiate pe criterii exterioare; „osebirea” lor este potrivit îndemnului Sfântului Pavel din 2 Cor 6, 17: prin viața lor lăuntrică, determinată de revelația și prezența în ea a Dumnezeului celui viu. Creștinii nu sunt revoluționari antisistem, ci se supun autorităților cu con­știința că acestea sunt fie binecuvântate, fie îngăduite de Dumnezeu (cf. Rm 13, 1); nu sunt nici etnofiletiști sau naționaliști, punând țara în care locuiesc mai presus de toate (inclusiv Dumnezeu), ci își păstrează conștiința nelumescului ființării lor pă­mântești. Nu le resping pe cele firești ale lumii acesteia (precum căsătoria și nașterea de prunci), dar le resping pe cele păcătoase (precum adulterul și avorturile). Ca unii care cunosc că „Dumnezeu este dragoste” (1 In 4, 8), creștinii trăiesc potrivit poruncii Sale, iubindu-se între ei, dar extinzând această iubire și către vrăjmași, care este „criteriul adevăratei credințe, adevăratei părtășii cu Dumnezeu, însemnul adevăratei lucrări a harului” [Arhimandritul Sofronie (Saharov), Cuviosul Siluan Athonitul, trad. de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 126]; în schimb, pentru că stau împotriva patimilor ei, lumea îi urăște, potrivit cuvântului lui Hristos: „Să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (In 15, 18).

Creștinismul, spune mai departe autorul epistolei, reprezintă o experiență dihotomică (însă fără nici o schizofrenie!), după chipul dublei naturi a lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Creștinii reprezintă pentru lume esența care o însuflețește și îi dă sens, fără să abandoneze lumea - tot așa cum sufletul umple de viață trupul. Și așa cum materialismul ignoră și detestă spiritualul, tot așa lumea îi urăște pe creștini. Concluzia este însă una motivantă pe linia acelei „nobleți” duhovnicești a Dumnezeului nostru, Care, atribuindu-ne o poziție de așa mare responsabilitate, ne „obligă” pe noi, creș­tinii, să nu abandonăm, să nu ne dăm bătuți în pofida tuturor potrivniciilor vremii, ci să stăruim în a da mărturia cea bună.

O epistolă veche, cu un caracter cât se poate de actual

Constatăm (surprinzător - sau poate nu!) că Epistola către Diognet are un caracter cât se poate de actual, care rezidă tocmai în viziunea expusă: creștinismul nu este o expresie etnică sau cultural-istorică, nici o ideologie sau un sistem filosofic (acestea fiind, cel mult, rezultante ale sale, nu cauze), ci un mod de viață antinomic, determinat de experiența nemijlocită a lui Dumnezeu. Formulările epistolei conțin paradoxuri și antiteze, încercând să împărtășească la măsură omenească o realitate ce transcende omenescul: „A vedea esența și a o trăi nu ca pe o fundătură, ca pe o poruncă-pușcărie, ci într-un fel dezinvolt, ca pe o voioasă jonglerie cu ce este mai profund, păstrând integral profunzimea - asta este ceva ce creștinii au dezvoltat în per­secuție, și cei mai buni dintre ei au păstrat chiar și când au fost la putere” (Horia-Roman Patapievici, în con­ferința „Dumnezeu și expe­riența moder­nității”, organizator: Aso­ciația Studențească Edictum Dei, Cluj-Napoca, 13 martie 2014).

Cunoașterea tainică/mistică a lui Dumnezeu duce la schimbarea vieții creștinului dreptslăvitor după chipul vieții Sfintei Treimi, care i se împărtășește. De aceea, Părinți apologeți precum Sfântul Ignatie Teoforul relaționau Adevărul (unul din numele lui Hristos) cu viața, căci „demersul apologeților era în primul rând unul de mărturisire existențială” [Adrian Lemeni (coord.), Apologetică ortodoxă, vol. 1, Ed. Basilica, București, 2013, p. 140]. Așa se face că „definiții” ale creștinismului precum cea din Epistola către Diognet nu reprezintă un ideal (adică, prin definiție, ceva ce aparține planului ideilor, deci de neatins), ci o realitate cât se poate de tangibilă (chiar dacă nu și universal realizabilă, deoarece fiecare om își are propria măsură lăuntrică de devenire). Viziunea maximalistă împărtășită asupra vieții creștine constituie nici mai mult, nici mai puțin decât măsura sfințeniei la care Dumnezeu cheamă fiecare mădular al Bisericii Sale („Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” - Mt 5, 48), chemare mereu actuală, căci „Iisus Hristos, ieri și astăzi și în veci, este același” (Evr 13, 8).

Condiţia paradoxală a creştinismului

Dintotdeauna, creștinul a avut în lume o condiție paradoxală: deși trăiește aici și acum, în același spațiu și timp cu ceilalți, o face cu conștiința alterității sale, trăind concomitent cu „detașare spirituală și solidaritate materială” (Diac. Ioan I. Ică jr, nota 1 la „Cum trăiesc creștinii în lume”, în Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de astăzi, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 175). Acesta este, în esență, duhul vieții evanghelice.

Societatea de astăzi este, mai mult ca niciodată în istorie, una polarizantă. Materialismul ateu militant, neo-marxismul cultural, corectitudinea politică, neo-păgânismul, sincretismul religios reprezintă tot atâtea provocări la adresa conștiinței creștinului dreptslăvitor. Însă atât provocările, cât și răspunsurile se înscriu integral în cele două mari linii spirituale care au pecetluit parcursul întregii omeniri, cea a Morții/Căderii și cea a Vieții/Mân­tuirii (cf. Deut 30, 19). Astfel, fiecare creștin contemporan este obligat să aleagă: calea lumii, „cea lată” și care „duce la pieire” (Mt 7, 13) sau calea lui Hristos, Cel ce a spus: „Eu sunt învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In 11, 25). Această alegere nu este însă o exclusivizare (eroare care se poate regăsi, în plan dogmatic, de-a lungul istoriei, în erezia nestoriană, respectiv monofizită/monotelită - ambele pierzând unul din aspectele Ipostasului dumne­zeiesc-omenesc al lui Hristos), ci o prioritizare: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu (…), și toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt 6, 33).

Conştiinţa Bisericii este exprimare a unei experienţe duhovniceşti

Conștiința mărturisitoare a Bise­ricii, după cum am afirmat, nu este un produs de natură demonstrativă, dialectic-silogistică, ci exprimarea unei experiențe du­hov­nicești, independent de lucrarea rațională, într-o tradiție vie, di­namică și creatoare. Actualitatea mărturiei apologeților și mucenicilor nu este circumscrisă unui loc sau unei perioade istorice, ci poartă în ea caracterul realităților veșnice pe care le exprimă, înscriindu-se în ceea ce Cuviosul Sofronie de la Essex numea „conștiință dogmatică”, expresie care considerăm că redă cel mai bine (fără să fie limitată la) ceea ce constituie astăzi corpusul lucrărilor apologetice și mărturisitoare ale Bisericii.

Dobândirea Duhului care îi insufla pe vechii apologeți și mucenici și care a format în ei această conștiință eclesială este, așadar, de neapărată trebuință pentru orice creștin care trăiește cu con­știința acum-ului eshatologic - la fel de prezent de la Cincizecime, trecând prin zilele noastre și până la sfârșitul veacurilor.

De aceea, modelul pe care ni-l pune înainte Epistola către Diognet este o reamintire că tot ceea ce îi definește cu adevărat pe creștini nu sunt formele și factorii exteriori, de orice natură, ci pozi­ționarea lor lăuntrică: viața în Hristos, care nu poate fi decât dogmatică, ascetică și îmbisericită. Aceste trei aspecte definitorii ale vieții creștine (orthodoxia/dreaptă-înțelegere, orthopraxia/dreaptă-făptuire și participarea regulată/continuă la Sfintele Taine) îi aparțin Cuv. Sofronie de la Essex, care le consideră „un tot al vieții” [cf. Arhimandritul Sofronie (Saharov), Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 297]. Felul de viață creștin, atunci când este înfăptuit la măsura deplinătății, se constituie într-un etalon de plasare a omului în raport cu Dumnezeu, cu sine și cu ceilalți, dar devine și o mustrare nerostită pentru păcatul și decăderea unei societăți care nu-L are ca fundament pe Hristos.

Conștiința dogmatică ce se naște în lăuntrul creștinului care se nevoiește în acest fel și îl umple lăuntric îi îngăduie, revărsându-se dintr-un preaplin, să dea mărturie înaintea celorlalți (fie din interiorul, fie din exteriorul Bisericii) pentru viața cea dumnezeiască și cu­noaș­terea ființială care vine din împăr­tășirea de ea. Și doar trăind astfel, din perspectiva nelumescului vieții Sfintei Treimi, se poate ajunge la finalitatea biruinței asupra lumii [înțeleasă ca „nume cuprinzător pus tuturor patimilor” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte pentru ne­voință, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2017, p. 98), ce „zace întreagă sub puterea celui viclean” - 1 In 5, 19] pe care ne-o făgă­duiește Însuși Hristos: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (In 16, 33).