Catedrala, împlinirea visurilor noastre

Știu că despre catedrală s-a scris, se scrie și se va mai scrie. Ceea ce vreau să mărturisesc este sentimentul pe care l-am trăit în momentul în care am făcut primul pas în acest minunat lăcaș sfânt. Recunosc că am fost puțin sfios, puțin neliniștit poate, înainte de a intra în catedrală. Dar odată cu primul pas, acest sentiment a dispărut definitiv.

Am văzut că este frumoasă. Am văzut că nu este prea mare. Este atât cât ne trebuie pentru ca noi să ne rugăm împreună. Am văzut, cum spuneam, că este frumoasă. Este frumoasă pentru că pictura de pe ziduri nu te striveşte. Am avut sentimentul că sfinții care sunt așezați atât de frumos acolo se coboară către tine. Te ajută să te ridici la înăl­țimea lor. Te ajută să te rogi împreună cu ei. Și acesta, de fapt, este rolul sfinților, de a te ajuta să te rogi. Și acesta este rolul picturii bisericești, de a putea să-i înțelegi și să-i vezi mai bine pe acești sfinți. Din acest punct de vedere, pictura bisericească din catedrală este, într-adevăr, aproape, aproape desă­vârșită. Cu totul și cu totul ieșită din comun, dar, în același timp, frumoasă, apropiată de noi toți și ajutătoare către mântuirea noastră. Catedrala, după aceea, este, de fapt, o reprezentare foarte frumoasă a sufletului nostru de români creștini ortodocşi. Avem o bază, avem o stăruință care este în sufletul nostru ancorat în beton, tot așa cum această catedrală, această construcție, este așezată în beton. Stăruim, chiar în ciuda faptului că avem multe necazuri, că avem multe probleme în cotidianul pe care îl știm fiecare dintre noi, noi nu renunțăm niciodată. Suntem cu picioarele pe pământ pentru a nu înceta să ne rugăm. Iar rugăciunile noastre se înalță către cer, asemenea înălțimea acestei frumoase catedrale, încercând să fim cât mai aproape de cer și de locul în care dorim, într-adevăr, să ajungem.

Am încercat ca bucureștean să-mi imaginez ceea ce era înainte, înainte de dărâmarea cartierului Uranus pe locul în care s-a așezat catedrala. Nu am reușit cu mare exactitate să aflu acest lucru, dar știu că pe Uranus, dincolo de biserica ce a fost dărâmată în mod nelegiuit, dincolo de stadionul care a fost destul de distrus, dincolo de toate celelalte case care erau acolo, era și o închisoare. Era celebra, temuta, cumplita închisoare de pe Uranus. În urmă cu câteva săptămâni, am vizitat Mănăstirea Rarău. Și acolo, la Rarău, am văzut casa în care a locuit și s-a nevoit Daniil Sandu Tudor. Era o zi frumoasă, de toamnă, plină de soare, de acolo de sus se vedea întreaga vale a Bistriței până la Ceahlău. Atunci mi-am imaginat cum s-a întâmplat în acea zi în care Daniil Sandu Tudor s-a trezit și a făcut pravila de călugăr, s-a mai uitat la toată frumusețea și măreția locurilor Văii Bistriței până la Ceahlău, a plecat la Bucu­rești și în acea noapte a fost arestat. Dimineața următoare era închis, chinuit, torturat în beciurile de la Uranus. Așa am înțeles că omul acesta nu avea cum să supraviețuiască grozăviei carcerale pentru că nu putea să schimbe măreția Văii Bistriței cu întunericul și sfidarea beciurilor în care era torturat. El a trecut la Domnul acolo, în închisoare. 

Un monument de rugăciune

Însă ceea ce reușește acum această catedrală este de a fi monumentul de rugăciune pentru toți cei care au fost sacrificați, torturați, omorâți în acele momente de teroare nemaipomenite. Catedrala este într-adevăr lăcașul în care ­trebuie să ne rugăm pentru înaintașii noștri, pentru cei care au trecut prin toate aceste clipe groaznice, fiind din acest punct de vedere și locul în care noi trebuie să ne amintim că acum am depășit acest timp și să ne rugăm Domnului pentru a ajunge într-adevăr să avem atâta putere și atâta forță în noi pentru ca să nu mai trăim asemenea clipe de mare deznădejde și de mare necaz. Cumva am simțit legătura cu trecutul, cu prezentul și cu viitorul, mai mult decât în orice altă biserică. Acesta este mesajul pe care catedrala ni-l oferă. Este legătura noastră cu eternitatea, o legătură prezentă, directă, voită și care, într-adevăr, este acum posibilă. Avem, într-adevăr, această directă poartă către eternitate care este așezată aici, în beton, în sticle și în această pictură minunată. Acesta este un cadou pe care nea­mul nostru l-a primit. Este, într-adevăr, momentul în care am făcut o trecere de la ceea ce a fost trecut la ceea ce poate să fie un viitor mai bun, mai luminos, mai înălțător și mai plin de speranță.

O victorie a tuturor!

Să-i mulțumim Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru că a avut această stăruință de a așeza în beton visurile și aspi­rațiile noastre. Este, într-adevăr, lucrul pe care trebuia acum să ne așezăm, în aceste clipe în care, de fapt, totul este la răspântie de drumuri. Vom fi, poate, mai buni. Vom fi, poate, mai rugători. Vom fi, poate, mai stăruitori. Pentru că am înțeles că putem să fim stăruitori, putem să fim rugători, putem să fim mai buni, pentru că am reușit să terminăm această catedrală. Este victoria noastră, a tuturor. Și celor care spun că nu s-au construit școli și spitale din cauza catedralei, le-aș propune acest lucru. Cu tot respectul, mi-aș îngădui să le spun să lase Bisericii acest rol de a construi școli și spitale. Și Biserica o va face, așa cum a terminat și această construcție a catedralei. Să ne ajute Dumnezeu să putem să ne rugăm cât mai mulți ani în această minunată biserică. Și să ne ajute Dumnezeu să fim, într-adevăr, vrednici de a ne ruga în această minunată biserică. Depinde de noi acum să fim mai buni, mai uniți și, poate, să nu mai fim atât de nerăbdători. Pentru că reușitele, și această catedrală este o reușită, înseamnă întotdeauna o temelie pe care un popor să bazează. În sfârșit, avem din nou o temelie a noastră, avem un exemplu a ceea ce noi putem să facem și să fie. Și rugăciunea pe care am înălțat-o duminică, în cadrul catedralei, este de fapt aceasta. Să ne ajute Dumnezeu să știm să avem mai departe puterea și această stăruință de a fi mereu alături de Dumnezeu prin bisericile pe care noi putem să le înălțăm.

Visul de catedrală

Știu că despre catedrală s-a scris, se scrie și se va mai scrie. Ideea de a construi o catedrală nu este în ziua de astăzi perimată. Dovadă în acest sens este faptul că statul francez, care este un stat laic, a renovat complet Catedrala Notre Dame din Paris, care a fost mistuită de un incendiu devastator. De fapt, catedrala a fost nu refăcută, ci construită din nou. Așadar, construcția unei catedrale înseamnă modernitate și, în mod evident, ceva care ține de normalitatea de toate zilele.