Pomenirea arhidiaconului Lavrentie Țurcanu, clipe de aduceri aminte

La împlinirea unui an de la trecerea în veșnicie a arhidiaconului Lavrentie Țurcanu de la Mănăstirea Neamț, îl pomenim cu sufletul plin de evlavie și recunoștință pentru viața și învățăturile sale. părintele Lavrentie a fost un om al rugăciunii neîncetate, al jertfei și al iubirii necondiționate pentru Dumnezeu și aproapele său. Trăind o viață de monah consacrată lui Hristos, el a fost un stâlp de smerenie, înțelepciune și binecuvântare pentru toți cei care l‑au cunoscut.

În toți anii slujirii sale, părintele Lavrentie a fost un exemplu viu de dedicare deplină chipului îngeresc și nevoințelor ascetice. Mărturisirea credinței sale, însoțită de faptele sale pline de dragoste și blândețe, a fost o inspirație pentru întreaga comunitate monahală, dar și pentru toți cei care s‑au apropiat de el cu inimile deschise.

Astăzi, când trecerea sa în veșnicie este marcată de un an, ne aducem aminte cu recunoștință de darurile sale spirituale, de cuvintele de învățătură care ne‑au întărit în credință și de liniștea pe care a adus‑o celor care au avut ocazia să trăiască alături de el. Deși nu mai este printre noi în trup, duhul său continuă să vegheze asupra Mănăstirii Neamț și a tuturor celor care îl poartă în suflet.

De‑a lungul vieţii sale, părintele Lavrentie a impresionat prin simplitate, sfinţenie şi cuminţenie. În a doua zi din săptămâna a doua din periplul duhovnicesc al Postului Mare către Învierea lui Hristos, rememorăm un moment dureros, dar în acelaşi timp cugetăm la suferinţă întru nădejdea bucuriei hărăzite de Dumnezeu celor ce poartă cu destoinicie crucea nevoințelor. De altfel, în cazul nostru, al celor ce primim chipul îngeresc, atunci când intrăm în mănăstire, prin tunderea în monahism, deja se anticipează slujba Înmormântării, pentru că noi nu mai suntem în lumea aceasta, deşi ne rugăm pentru lume şi trăim în mijlocul ei.

De fiecare dată, ne aducem aminte cu emoție de încheierea dramatică a celor 47 de ani de viețuire pământească ai părintelui Lavrentie, pe care l‑am cunoscut încă din primii ani de după 1990, făcând parte din noua generație de monahi de după dobândirea libertății de credință. L‑am remarcat ca pe un părinte destoinic, rugător și ascultător, la rândul său cu multe frământări sufleteşti, ceea ce nu este decât un firesc al vieţii noastre. Sunt încredințat însă că plecarea sa atât de devreme dintre noi culminează prin bucuria renaşterii la o altă viaţă. Dumnezeu a rânduit pentru el această suferinţă neaşteptată, un diagnostic cu un prognostic negativ din punctul de vedere al uzurii biologice a trupului și cu un parcurs patologic silenţios, motiv pentru care cred că există și posibilitatea ca părintele să fi fost diagnosticat foarte târziu, ceea ce a dus la acest moment dramatic.

Monahul se află întreaga sa viață într‑o continuă luptă, cu momente de înălțare, dar și clipe de cădere, și deși greșește, asemenea oricărui om, își păstrează mereu dorința de a cuceri Împărăția lui Dumnezeu. părintele Lavrentie s‑a remarcat în viața sa, poate prea scurtă, în primul rând printr‑o ascultare exemplară. Toate studiile pe care le‑a urmat le‑a desăvârşit într‑un mod venerabil. Cu siguranță, va fi avut numeroase aspiraţii, ca orice tânăr, fiind și un om pragmatic de felul său, dar din trăsăturile caracterului său frumos reiese că nu şi‑a dorit nimic în viaţă mai mult decât mântuirea.

A ajuns la o iubire deplină față de Dumnezeu, prin suferinţa pe care a purtat‑o și care l‑a apropiat foarte mult de Dumnezeu. Putem asemăna vieţuirea părintelui Lavrentie cu un arbore. De obicei, un arbore trăiește o sută de ani, două sute de ani, poate şi mai mult, dar în toată existența sa cultivă o totală înstrăinare de grijile lumeşti, prin ramurile care simbolizează virtuţile ce duc la nepătimire: dragostea, bucuria neîncetată, dar totodată și responsabilitatea. Arhidiaconul Lavrentie a venit la mănăstire de foarte tânăr, în 1993, pe când era un copil mărunt și micuţ de statură, poate neînsemnat la vremea aceea, dar a fost foarte responsabil și serios în timpul vieţii sale în toate ascultările pe care le‑a avut. Pot să spun că a avut o viaţă tumultuoasă din mai multe puncte de vedere, fiind un exemplu de călugăr modern, îmbinând modernitatea și simplitatea, spiritualitatea şi tradiţionalismul, iubind viaţa monahală pe care şi‑a asumat‑o cât a putut și cultivând o nobleţe sufletească aparte, prin care s‑a eliberat de păcat și de răutate. Mai presus de toate, însă, hrana sa de fiecare zi a fost ascultarea, pe care a îndeplinit‑o cu multă dăruire și prin care și‑a aflat odihnă sufletului, după cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de la Matei, care spun: „Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”, „luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”.

Părintele Lavrentie a dobândit în mod autentic, graţie rugăciunii și ascultării în primul rând - cred că ascultarea a fost mai de preţ una din calităţile sale -, îndelunga răbdare, datorită căreia în toată viața sa s‑a aplecat cu sensibilitate la problemele semenilor.

Despre nevoinţele sale poate se va scrie cu timpul, nu ştim, totdeauna este o taină de la Dumnezeu. În general nu scriem nimic când trăieşte cineva, când este în viaţă; scriem după ce pleacă din viaţa aceasta.

Părintele Lavrentie, prin declaraţia de conştiinţă pe care a făcut‑o înaintea Icoanei Maicii Domnului la Mănăstirea Neamţ în 1994, prin legământul său cu Hristos, rostit în auzul tuturor, şi‑a afirmat credinţa în nemurire. Monahul nu renunţă la lume în sens egoist, nu se însingurează de cei din jurul său, nu devine un individ izolat. El trăiește și după depunerea voturilor monahale tot între oameni, pentru a sluji tuturor, spre bine, spre năzuinţa împlinirii mântuirii tuturor prin viața și lucrarea sa. Așadar, arhidiaconul Lavrentie s‑a orientat spre o ţintă precisă în nevoința sa şi cred că această suferinţă de 3‑4 ani care l‑a măcinat din punct de vedere medical, biologic, l‑a făcut să fie și mai conștiincios cu privire la propria mântuire. Cei care l‑au cunoscut au observat cum, după aflarea diagnosticului, și‑a schimbat discursul și chiar atitudinea, exprimându‑și într‑un mod aparte gândurile, vorbind cu multă convingere și însuflețire și descoperindu‑și parcă puteri nebănuite, tăinuite până atunci înlăuntrul său.

Rămâne o personalitate emblematică pentru noi, chiar dacă a fost un monah modest, mai mult sau mai puţin cunoscut. Aduc gând de împreună‑rugăciune și mângâiere părintelui stareț, arhimandritul Benedict, întrucât părintele Lavrentie a fost un colaborator foarte apropiat al sfinției sale, în primul rând prin toate călătoriile și lucrările în care îl însoțea, într‑o desăvârșită ascultare. Părintele stareț cunoaște cel mai bine gândurile bune și sufletul frumos al monahului Lavrentie, care a luminat ca un felinar prin lumina învățăturilor sale, din darul cu care Dumnezeu l‑a înzestrat. Faptul că arhidiaconul Lavrentie a intrat în mănăstire devreme, la o vârstă foarte fragedă, de 18‑19 ani, lăsând toate și urmând lui Hristos, arată hotărârea cu care și‑a ales această viață, o adevărată mucenicie albă, prin care s‑a înălțat către Dumnezeu, făcând dovada unei ascultări cu totul necondiționate.

Doresc să închei această filă de cronică adăugând frumoasele cuvinte ale unuia din cei mai dragi colegi și prieteni ai părintelui Lavrentie, arhimandritul Valerian Radu, Mare Eclesiarh al Catedralei Arhiepiscopale a Sucevei și Rădăuților: ,,L‑am cunoscut pe părintele nostru arhidiacon Lavrentie Ţurcan de la Mănăstirea Neamţ prin anul 1993, când amândoi eram fraţi. El era fratele Lucian Ţurcan şi eu fratele Vasile Radu, la Episcopia Romanului şi Huşiului de pe atunci. El era frate la Mănăstirea Neamţ. Şi dădeam amândoi admiterea, alături de părintele Ioachim Ceauşu de acum, pe atunci era Ioan Ceauşu fratele, toţi trei dădeam admiterea la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Părintele Lavrentie, fratele Lucian de atunci, a spus că vine la seminar din ascultare pentru părintele stareţ şi că nu are alte aspiraţii. Cu o smerenie desăvârşită şi cu o simplitate frumoasă, arăta un chip curat plămădit pe acest pământ din meleagurile Vasluiului şi a ajuns la Mănăstirea Neamţ pentru a îmbrăţişa cinul monahal, care mai târziu l‑a îmbrăţişat, în vremea părintelui arhimandrit vrednic de pomenire Irineu Cheorbeja.

Pe atunci, noi, când am început Seminarul, eram foarte tineri şi plini de speranţe. Ne luptam cu multe ispite şi multe încercări, dar peste toate împreună treceam. Eram o echipă frumoasă. Părintele Ioachim Ceauşu, părintele Antim de la Mănăstirea care a fost eclesiarh la Patriarhie, ne‑a fost şi el coleg. Şi ei erau cam cârma pe atunci a noastră, noi eram frăţiori, părintele Antim era ieromonah pe atunci la Mănăstirea de pe lângă Iaşi, nu mai ţin minte cum se numea, la Mănăstirea Stavnic, era vieţuitor acolo cu activitate pe la Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, şi el ne cârmuia frumos în cele duhovniceşti, alături de părintele fratele Ioan Ceauşu, acum protosinghelul Ioachim Ceauşu de la Bucureşti.

Au fost vremuri frumoase. Am trecut seminarul frumos, cu bune şi cu rele, şi am terminat seminarul şi noi ne‑am despărţit. Eu am ajuns după aceea la Iaşi, la Catedrala Episcopală din Iaşi, apoi părintele Ioachim a plecat la Mănăstirea Bucium la Iaşi, de la Mănăstirea Neamţ. Părintele Lavrentie a rămas statornic, slujind şi pe al doilea stareţ, pe părintele Benedict Sauciuc arhimandritul, în funcţia şi în ascultarea de şofer şi de arhidiacon al Mănăstirii Neamţ. Era un om discret, un om vesel, niciodată nu‑i vedeai tristeţea pe chip, deşi în ultima vreme ne‑am întâlnit şi l‑am văzut destul de slab, pentru că boala îşi pusese amprenta asupra vieţii lui şi tratamentul care se face cu chimioterapie sau cu radioterapie pentru a îndepărta finalul nefericit, de trecere din viaţa aceasta la cele veşnice. Şi atunci avea puterea să zâmbească şi să spună că Maica Domnului îl păzeşte. Avea o credinţă nestăvilită în Maica lui Dumnezeu şi se închina la icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Neamţ şi la Sfântul Paisie Velicicovschi şi la Sfântul Necunoscut.

Aşa ne‑am petrecut noi tinereţile. Acum nu‑l vom uita şi‑l vom păstra cu recunoştinţă în sufletele noastre.

Un ostaş al lui Hristos chemat întru Împărăția Lui, prin zgomotul, clinchetul și dangătul clopotelor Mănăstirii Neamţ, se alătură cetei aleşilor la Dumnezeu, în cimitirul multisecular al mănăstirii noastre, Marea Lavră, unde părinţii îşi odihnesc sufletele pe care noi avem obligaţia să‑i pomenim pentru totdeauna, spre slava lui Dumnezeu în Treime lăudat, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, amin.

Dumnezeu să te ierte, părinte şi frate drag Lavrentie arhidiacon!”