Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului

Mai înainte de plecarea pentru ultima oară la spital a părintelui Constantin Galeriu, l-am vizitat acasă, la Sfântul Silvestru. Era așezat în pat, sprijinit de o pernă mare, cu părul ondulat, crescut până la umeri. Lângă el, pe un scaun, profesoara Iulia Chirea citea din psalmii lui David.

Nu am putut sta decât 2-3 minute, dar chiar și așa, părintele mi-a împărtășit câteva cuvinte care au rămas pentru mine ca testament: „Să nu uiți niciodată: Iisus Hristos, Dumnezeu și om, este taina tainelor. Să nu uiți…”. Deși bolnav și neputincios, cel aflat înaintea mea îl predica, cum o făcuse toată viața, pe Iisus Hristos. Taina nașterii lui Mesia dintr-o fecioară, „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, lucru necunoscut deci nici lumii îngerești, căzută sau nu, reprezintă centrul credinței creștine. A rămas memorabilă exprimarea lapidară, dar care adună în sine suma teologiei, formulată de Sfinții Irineu de Lyon și Atanasie cel Mare („Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l îndumnezeiască”). Dintre cei doi, Dumnezeu și om, primul a făcut mișcarea cea mai grea, mai dificilă. Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ și a luat trup. Știa că vine aici ca să moară pentru om. Întruparea a fost o mișcare de la mare la mic, o „antievoluție”, o „anticreștere” sau, cum frumos spunea Simone Weil în La pesanteur et la grace (Harul și gravitația), Dumnezeu în smerenia Sa Se comportă contrar legilor fizice din lumea creată de El. A creat lumea, universul și S-a retras aparent din el. A făcut Edenul pentru om și apoi l-a „părăsit”, lăsându-l pe om să-și decidă singur viitorul. Diavolul a venit și i-a ispitit pe oameni nu când Dumnezeu vorbea cu ei în răcoarea serii în rai, ci când Eva era singură, nici măcar cu Adam în preajma ei.

Dar Dumnezeu „S-a întors” din nou în lume. Era însă acum o lume „nouă”, o lume căzută, rea, ostilă Lui, învrăjbită, fragmentată, plină de ucideri, de minciună, de invidie și ură. Și totuși, El a venit. Era și va fi lumea Lui, niciodată a diavolului. Diavolul, chiar și când stăpânește ceva, e de fapt un uzurpator. Toate sunt ale Domnului, El le-a creat pentru Sine, ca toate să se bucure de Creatorul lor, de iubirea, de harul Lui. Întruparea a fost un act de smerenie a lui Dumnezeu, dar ceva inedit și pentru El fiindcă înainte de nașterea Mântuitorului, Dumnezeu era doar Dumnezeu, nu și om. După întrupare, El, al doilea ipostas al Sfintei Treimi, devine om, pentru eternitate, ceea ce nu e puțin lucru nici pentru El, nici pentru noi. Hristos ia cu sine umanitatea Sa, care recapitulează întreaga omenire și o păstrează acolo, în sânul Treimii, nelepădând-o vreodată. De aceea trebuie să ne ținem atât de strâns de Hristos, fiindcă El este accesul nostru la viața dumnezeiască, făcându-ne „părtași ai dumnezeieștii firi”, cum spune Sfântul Apostol Petru în prima sa epistolă.

Dumnezeu nu a socotit nedemn, nici impur a Se face om. Căci așa cum El îl zidise, omul era cununa creației Sale, preotul întregului univers. Hristos este așadar Fiul lui Dumnezeu, dar și Fiul Omului (Daniel 7, 13). Niceea și Calcedonul sunt cele două sinoade ecumenice care au fundamentat aceste învățături. Ele sunt cele două capete ale verticalei hristologiei, Niceea, capătul de sus, din cer, iar Calcedonul, capătul de jos, de pe pământ.

Să ne uimim de măreția iubirii și smereniei lui Dumnezeu și să I ne închinăm cu evlavie și recunoștință pentru a primi și noi harul și bucuria reapropierii de El în Pruncul Iisus, Cel născut cândva în Betleem și pururea în sufletele celor credincioși Lui.