Grijă deosebită pentru bolnavi la Parohia Sitaru

Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți trupește și sufletește”, avem datoria de a înțelege că oricine dintre noi este chemat să slujească aproapelui și să-i fie sprijin și întărire în momentele de cumpănă întâmpinate în viață. Suferința aproapelui trebuie să fie și suferința noastră pentru că așa ne arătăm împlinitori ai cuvântului Scripturii: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură, plângeți cu cei ce plâng” (Romani 12, 15).

Adevăratul creștin ortodox este acela care se identifică cu omul milostiv, din Pilda samarineanului, și nu cu preotul și levitul care au trecut pe alături, după cum menționează Sfânta Scriptură. Hristos a luat asupra Sa „neputințele noastre și bolile noastre le-a purtat” (Matei 8, 17), ca să-l ușureze și să-l sprijine pe om. Fiul lui Dumnezeu este Supremul și Unicul exemplu de urmat. Așa cum Sfinții Apostoli au stat alături de urmașii lor, ­membrii clerului sunt datori să urmeze acestei iubiri sincere. Fiecare slujitor al Sfântului Altar este rânduit să aducă mai întâi slujire lui Dumnezeu, iar mai apoi cu timp sau fără timp să slujească enoriașilor săi care i-au fost încredințați spre păstorire.

Acest model al iubirii milostive încerc să îl aplic în Parohia Sitaru, județul Ilfov, o parohie modestă ca și număr de familii (140), dar cu o trăire aparte în privința celor duhovnicești. Numele ei, „Sitaru”, provine de la confecționarea de site casnice, meserie pe care se pare că o aveau vechii locuitori. Chiar dacă se află la o distanță de 40 km de București, satul este compus în proporție de 70% din oameni în vârstă.

Tinerii au fost nevoiți să părăsească locurile natale și s-au răspândit în toate colțurile lumii pentru asigurarea unui trai mai bun. Singura nădejde a acestor enoriași blajini, cu părul nins de trecerea timpului și cu trupurile istovite de neputințele fizice sau sufletești, a rămas biserica ­satului cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Aici, în casa lui Dumnezeu, și-au găsit puterea de a trăi, de a zâmbi și de a sta în comuniune unii cu ceilalți.

Pastorația bolnavilor de la Parohia Sitaru

Dumnezeu are un plan pentru fiecare om. Așa a fost și cu mine, un smerit și nevrednic slujitor al Sfântului Altar. În mai puțin de un an de când slujesc la biserica satului Sitaru, am avut bucuria să trăiesc printre oameni care au înțeles cu adevărat că drumul vieții pământești este doar o pregătire pentru viața cea veșnică din Împărăția lui Dumnezeu. Cel mai bine i-am cunoscut la Taina Sfintei Spovedanii, taină prin care se aduce de la Dumnezeu iertarea păcatelor și în același timp se leagă o prietenie spirituală între duhovnic și penitent. Dar pentru ca omul să-și deschidă sufletul în fața preotului, acesta trebuie să urmeze învățăturii Sfântului Dumitru Stăniloae, care spune: „Duhovnicul trebuie să fie prieten al penitentului”. Această prietenie îl face pe credincios să aibă încredere în duhovnic, îl face să simtă că are un sprijin pe întregul parcurs al vieții. Așa a debutat activitatea mea pastorală în această parohie.

Pe lângă observarea suferin­țelor fizice (vizibile) ale oamenilor, la scaunul spovedaniei am aflat și de suferințele spirituale ale fiecăruia. Când apare boala în viața omului, acesta nu mai e interesat de cum să o vindece, ci e preocupat de o singură întrebare: „Părinte, de ce am primit eu această suferință?”. Această întrebare este mai grea decât boala în sine. Încercând să-i liniștesc, am apelat la învățăturile Sfinților Părinți și împreună cu ei am identificat două aspecte ale bolii, conform Sfântului Ioan Gură de Aur: „Boala este trimisă de Dumnezeu fie ca o pedeapsă pentru păcatele săvârșite și pentru viața întinată sau este îngăduită ca o încercare pentru noi de a obține mântuirea”. Înțelegem de aici că boala este și o consecință a unui trai neplăcut lui Dumnezeu, dar poate fi și o împingere spre moștenirea vieții veșnice, dacă se va îndura cu mulțumire și răbdare.

Bolnavul are nevoie să fie ascultat

Întotdeauna bolnavul are ­nevoie să fie ascultat. El simte nevoia să se descarce în fața ­preotului duhovnic. În această parohie sunt mulți bătrâni cu suferințe amare. Unii își duc neputința pe picioare, alții sunt țintuiți la pat. Cei care nu se mai pot deplasa își doresc să îl vadă pe preot mai des. Nu pot descrie în cuvinte cum li se luminează chipurile atunci când deschid ușa camerei umile. În acele momente uită de toate durerile, de toate rănile, de toate neputințele și se bucură de venirea preotului în căsuțele lor.

Acest lucru m-a determinat să inițiez un proiect local, „Iisus - odihnitor al celor istoviți și împovărați”, prin care să-i vizitez pe cei bolnavi la fiecare sfârșit de săptămână, iar din 40 în 40 de zile să le ofer cel mai puternic tratament: Trupul și Sângele lui Hristos. Împreună cu ei am învățat că bucuria nu constă în ceea ce ai, ci în ceea ce îți poate oferi spiritual cel de lângă tine. Când ești în neputință, nu îți trebuie nimic material, ci ai nevoie de sprijin duhovnicesc. Pe bolnav nu trebuie să-l minți cu vorbe frumoase, ci trebuie să-i spui adevărul și să-l pregătești de unirea cu Hristos. Dacă bolnavul știe că tu ești sprijinul lui și simte că implicarea ta este spre binele lui, atunci uită de toate suferințele sale.

Ca și duhovnic al acestor suflete încercate, am implementat în programul liturgic săvârșirea Tainei Sfântului Maslu în primele trei zile de vineri din fiecare lună pentru cei care se pot deplasa la sfânta biserică, iar pentru cei imobilizați, o dată pe lună, săvâr­șirea acestei taine la casele lor. De asemenea, la fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie rostesc cereri speciale pentru cei bolnavi, iar la Proscomidie citesc rugăciunea specială cu numele tuturor bolnavilor din parohie și scot miridă pentru fiecare în parte.

În preajma sfintelor sărbători (Sfintele Paști și Nașterea Domnului) organizez pachete cu hrană pentru toți enoriașii, ca bucuria sărbătorilor să o simtă și aceste suflete îndurerate de neputințe. De sărbătorile de iarnă am organizat un concert de colinde la biserică, iar cei care nu au putut ajunge au fost colindați la casele lor. Mare bucurie a fost pentru cei imobilizați! Glasurile copiilor tineri le-au adus și lor speranță.

Sprijin medical

Chiar dacă nu sunt doctor de trup, ci de suflet, am încercat, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu neglijez această parte văzută. Mulți dintre fiii mei duhovnicești se confruntau cu lipsă de ajutor în vederea pansării rănilor sau a treburilor gospodărești. Pentru aceasta, împreună cu doamna preoteasă, am răspuns prompt și am venit în ajutorul lor. I-am transportat și la instituțiile medicale, fie bătrâni, fie copilași, atunci când a fost nevoie.

Sincer, mărturisesc că au fost bolnavi care nu frecventau biserica, dar în puținele lor zile rămase ar fi făcut orice ca să mai trăiască, chiar dacă medicii nu le mai dăduseră nici cea mai mică șansă. Dar Dumnezeu lucrează cu oricine și oriunde și îi iubește pe toți la fel. Așa s-a întâmplat și cu un fiu duhovnicesc, care nu mai avea plămânii funcționali și mai avea puține zile de trăit, m-a chemat să îl spovedesc. Eram cuprins de milă și de disperare să îl ajut cu orice preț. Așa că înainte de a termina spovedania, am avut curajul și încrederea în Dumnezeu să îi spun acestuia: „Vrei să îl faci dator pe Dumnezeu față de tine?”, și apucându-se puțin de un fir al nădejdii, mi-a zâmbit și m-a întrebat: „Cum e posibil, părinte?”. Atunci i-am răspuns: „Promite-i lui Dumnezeu că dacă vei putea respira o singură oră fără aparatul de oxigen, vei veni la biserică, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie”. Cu lacrimi în ochi, a acceptat această propunere. A primit Sfânta Euharistie într-o zi de miercuri, iar duminica următoare am văzut minunea: omul a venit la biserică. Plămânii au început să se refacă. Acum urmează recuperarea, respiră fără aparatul de oxigen și vine ori de câte ori aude glasul clopotului la sfânta biserică.

Am fost părtaș la săvârșirea unei mari minuni și am deprins că doar inima curată, smerită și glasul fierbinte al disperării întoarce planul oamenilor și face loc proniei dumnezeiești. Fiecare duhovnic simte o bucurie aparte pentru vindecarea unuia din penitenții bolnavi. Dumnezeu lucrează și vindecă în momentele potrivite. Planurile noastre nu sunt ca planurile lui Dumnezeu. El este singurul care dă viață și adaugă omului ani mulți.

Grija pentru copiii rămași acasă, departe de părinți

Nu doar adulții și bătrânii îndură neputința bolii, ci și cei mici. Fie că e vorba de o boală fizică, fie că e o boală sufletească, pentru ei este cumplit de greu. În rândul copiilor am identificat cea mai frecventă neputință, dorul de părinții plecați la muncă în străinătate. Din acest motiv, unii dintre copilași s-au refugiat în singurătate. Acest fapt m-a împins să inițiez un nou proiect local: „Hristos - bucuria celor mici”. Proiect prin care m-am angajat să fiu prezent, în fiecare zi de joi, la grădinița satului. Ascult frământările lor, încerc să găsesc împreună cu ei soluții de rezolvare, iar apoi le rostesc câte o pildă creștină, ei fiind dornici de aceste mici învățături. Pentru ca bucuria lor să fie deplină, ne așezăm cu toții la masă și se observă foarte limpede cum întregul lor chip se luminează și sunt mulțumiți sufletește că împlinesc lucrările unei familii complexe. Împreună cu doamna educatoare am stabilit că ori de câte ori este o sărbătoare în cursul săptămânii să îi aducem pe cei mici la biserică și să le ofer unirea cu Hristos, apărătorul copiilor.

Puterea îmbrățișării

Din toate aceste cazuri de pas­torație a bolnavilor am învățat că cea mai importantă parte de după primirea Sfintei Euharistii este oferirea unei îmbrățișări. Pentru cei sănătoși, acest gest este unul simplu fără prea multă încărcătură, dar pentru cei bolnavi, îmbrățișarea duhovnicului reprezintă puterea de a continua, de a lupta și în același timp li se oferă siguranța că nu sunt singuri pe acest drum încercat al vieții.

În încheiere, vreau să mă adresez tuturor persoanelor suferinde și să le pun la inimă îndemnul pe care îl adresez și păstoriților mei: Gândiți-vă la dreptul Iov! A fost un om plăcut lui Dumnezeu. Dintr-un om bogat a ajuns într-o secundă cel mai sărac și chiar cu boala leprei. Cu toate acestea, el nu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, a răbdat cu încredere și cu nădejde. Iar Dumnezeu îi redă îndoit totul, chiar și sănătatea. De aceea, vă rog stăruitor să strigăm împreună, în momentele de cumpănă din viața noastră: „Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat!”.